Un punct și multe altele de suspensie

Derby-ul străfundurilor de clasament a oferit o conjugare completă a verbului ”a suferi”, la toate persoanele și timpurile posibile. Mai întâi ei, adversarii, au suferit, apoi noi am suferit un șoc, apoi ea, repriza a II-a, a suferit, pentru ca, la final, în loc de concluzii să pot spune că ”suferim” și ”vom mai suferi” dacă vom continua tot așa. Singura parte bună: nu am suferit o înfrângere, dar de o deziluzie tot am avut parte cu toții: acel 2-0 spulberat ca puful unei păpădii și maniera complet dezlânată de joc, una de pură suferință.

Acum să privim lucrurile din alt unghi. Dacă la începutul meciului cineva ne-ar fi propus un egal, cred că nu am fi fost prea nemulțumiți cu o astfel de ”afacere”. Până la urmă jucam totuși pe un teren recunoscut ca greu, cel artificial de la Chiajna, unde doar echipele extrem de bine sudate reușesc să închege ceva fotbal. Pentru restul, rămâne doar norocul. Atuul gazdelor nu era faptul că jucau acasă, publicul a dat cel mult o atmosferă de teren neutru, cu care noi suntem foarte obișnuiți deja. Avantajul gazdelor era însă acea carpetă de calitate inferioară, extrem de periculoasă pentru cei care nu joacă acolo des. O suprafață de joc care solicită foarte multe atenție, care schimbă total fotbalul, viteza de pasare și de mișcare, de alergare. Un punct ar fi fost ok din această perspectivă. Dar, după ce ne-am pricopsit cu 2-0 atât de rapid, din cadourile adversarilor, parcă ar fi fost normal să ținem de scor. Aveam pretenția că suntem o echipă de apărare, nu?!

Nu mi-a plăcut modul cum a fost gândit acest meci tactic. Era clar că gazdele aveau să dea totul pentru victorie, că vor veni peste noi, că se vor descoperi. Și la fel de clar era (și s-a văzut) că au o defensivă caraghioasă. Ei bine, aceasta era o partidă în care chiar puteam specula ceea ce am făcut și în alte rânduri, ideea de joc pe contraatac, să jucăm neapărat cu un mijlocaș la închidere și să susținem cu ceilalți 2 atacanții. Înțeleg că ”dublul D-ul” nostru esențial, Dandea și Dâlbea, era de nefolosit, fiind suspendați amândoi, dar chiar și așa îl mai aveam la dispoziție pe Antonov, oricum mai eficient acolo în fața apărării. S-a încercat însă o pseudo-soluție cu Mățel, o improvizație care ne-a dat peste cap zona din fața apărării și ne-a costat cel puțin un gol și jumătate. În plus, după ce s-a văzut că Mățel nu face față, că nu are nici fizic pentru ce se juca în mijloc, a venit mai aproape, în ajutor și Petrescu, anihilând astfel orice șansă a noastră de contraatac, de spații de joc. Jocul nostru s-a frânt acolo, în mijlocul mijlocului, nu am avut acel centru de greutate esențial, iar astfel întreaga construcție s-a clătinat mai mult în bătaia vântului. Știm restul poveștii: Tsoumou – complet izolat, Jazvic – mereu în treaba lui, Offenbacher greu de găsit pentru a ține de minge, un fel de Bruno din tur. Iar în puținele situații în care Petrescu a reușit să intre cumva în careu, erau mereu 3 adversari în jurul lui și niciun coleg la sprijin. În condițiile astea e mare minune că am dat 2 goluri, dar asta doar din complicitatea apărătorilor adverși. Singura fază pe care putem scrie ”fotbal” a fost șutul lui Offenbacher în bară. Prea puțin, mult prea puțin! Așadar, chiar dacă am luat un punct (muncit, nu zic!), între fiecare dintre aceste neajunsuri putem pune o serie mare de puncte de suspensie. Sunt probleme care trebuie ajustate rapid în cele 2 săptămâni de pauză, pentru că altfel ne vom scufunda, în 2-3 etape.

Chiajna era acum cam cel mai accesibil adversar. Dacă vrem să vedem cum arată un ”cimitir al elefanților” în fotbalului românesc, Concordia e un bun exemplu de ce nu trebuie să te iei după numele unui jucător, după C.V. ci după forma lui la momentul transferului. O lecție bună și pentru noi. Chiajna putea fi astăzi bătută lejer de acea echipă a Hermannstadt-ului din iarnă, atât de bine organizată. Doar un pic mai mult calm la mijloc, o privire ținută mai mult timp sus și o pasă mai bine țintită, ne-ar fi adus mult mai multe oportunități de atac, căci spații erau, Slavă Domnului! Refuz să cred că din echipa noastră doar Dâlbea știe să conducă și să deschidă jocul, chiar și așa, cu lansări din terenul nostru. În stilul de azi am intrat într-un joc de uzură, unul dur, care se putea lăsa cu multe accidentări. Dueluri aeriene purtate de jucători izolați – asta e o rețetă sigură de eșec. Nici când am avut câte o fază fixă, nu am văzut mai multă calitate. Doar Offenbacher știe să centreze în echipa noastră. În rest, auturile din poziții avansate sunt mai mereu pierdute și apoi se prăvălesc iute înspre poarta noastră, cornerele și centrările nu trec, în continuare, de primul adversar. Și chiar dacă ar trece, Tsoumou nu știe decât să devieze cu capul, iar când lipsesc Dandea și Dâlbea șansele de gol cu capul scad până spre zero.

Norocul nostru de azi a fost că am jucat cu Chiajna. Voluntariul, Gazul sau chiar și Botoșaniul ne-ar fi ciuruit cu o asemenea gaură în fața apărării. Pot înțelege oarecum titularizarea lui Serediuc pe partea dreaptă, dat fiind că el a jucat ceva vreme la Chiajna și, teoretic, era obișnuit cu terenul.  S-a și văzut asta în siguranța mai mare a alergării sale pe teren. Și îl pot înțelege pe Miriuță pentru că n-a vrut să lase pe bancă un jucător de nivelul lui Mățel. Doar că soluția a fost catastrofală, nu se poate face din el ceva ce nu este, un închizător. A fost implicat în ambele goluri încasate, la ambele în pereche cu Petrescu. Mai ales la golul al doilea, Bawab i-a driblat ca la hochei, am luat gol pe centru într-o situație în care 3 ilfoveni au zăpăcit 5 sibieni aglomerați pe acea zonă. Lui Niga nu am ce să-i reproșez la primul gol, pentru că a fost mascat la șut. În general portarul nostru s-a comportat onorabil, mai ales că el nici nu a prea prins meciuri în acest sezon. Singura problemă constantă pe care i-o văd este la degajări, mai ales la cele date de jos, nu din mână.

Poate singurul lucru pozitiv al nostru pentru acest meci a fost risipa de energie, atitudinea avută. Echipa s-a văzut că vrea, că aleargă până la epuizare. Sugestiv cadrul de după fluierul final, cu jucătorii noștri lungiți pe teren, extenuați. S-a văzut și în bucuria fără margini de la goluri că ei chiar și-au dorit enorm victoria, că nu s-au dat în lături de la niciun duel. Pur și simplu nu au putut-o obține, iar asta e îngrijorător, pentru că acum e cel mai prost moment să arătăm neputință.

Cred că în săptămânile care vin este nevoie ca Miriuță să apese niște butoane, să găsească niște soluții magice, pentru că altcineva nu văd cum ne-ar mai putea salva. Sinusoida formei noastre trebuie să urce iarăși. Să sperăm că zona aceasta de acum este zona de minimum și urmează curba ascendentă!

Albu

 

Lasă un răspuns