Turnirul siestei

Siestă și turnir. Doi adversari care au părut în prima repriză a meciului că își fac somnul de după prânz și care, trezindu-se în a doua repriză, au sfârșit meciul gata-gata să-și dea lovitura decisivă. În final nimeni nu a căzut de pe cal, fiecare echipă a rămas cu armura intactă și s-a ales cu câte un punct, într-o etapă care oricum a fost una a remizelor. Până la urmă e bun acest deznodământ, ținând cont că am fost conduși și că abia în minutul 77 am egalat.

Nu știu de voi, dar mie mi-a fost chiar teamă de acest meci. În primul rând, pentru că înfrângerea de la Botoșani, a fost cea mai categorică din tur, nu prin scor (0-2, dacă vă amintiți) ci prin prisma diferenței de joc de atunci. Chiar dacă echipa moldavă pare ieșită acum din formă, ne puteam aștepta la o răbufnire a lor, tocmai în fața noastră, pentru că valori au ei destule în lot. În al doilea rând, mă temeam de șirul acesta al nostru de victorii și de tactica la vedere ce ”nu mai mergea mult la apă”.

Restul condițiilor erau echitabile. Amânarea meciului a fost pentru ambele echipe, o zi de antrenament a fost pierdută și de noi, și de ei. Poate doar faptul că ieri am fi putut avea cu vreo câteva sute mai mulți suporteri decât azi, cât să putem zice că jucăm acasă, doar cu atât ne-a lezat amânarea partidei. Dar, oricum, ai noștri nu mai știu ce înseamnă ”acasă” de mult, s-au învățat cu pribegia asta.

Prima repriză a fost una teribil de încâlcită. Deși soarele de toamnă umplea tribunele goale, părea că, pe gazon, din punctul de vedere al fotbalului ceața nu se ridicase. A fost lucrul de care mă temeam. Enache îl studiase destul de bine pe Miriuță și își închisese destul de bine apărarea, ca să nu ne dea șanse de contraatac. În plus, fotbaliștii lor țineau mult mai bine de minge, se arătau a fi mult mai tehnici, fapt care îi făceau să controleze mai mult jocul la mijloc. Noroc că încă moldovenii nu au ieșit din forma slabă, artificiile lor tehnice nu se dublează și cu un joc de echipă bine închegat – altfel ar fi o forță a campionatului. Pe de altă parte, nici noi nu am stat chiar rău, ne-am făcut jocul obișnuit, pasând cu grijă în spate, fără gafe majore, suplinind apărarea cu al treilea fundaș și dominând jocul aerian la fiecare corner al adversarilor. Ici-colo câte o încercare de aruncare a undiței spre vârf, doar că Botoșaniul aveau fundași care erau pregătiți pentru cursele lui Blănaru. Poate pentru unii a fost o repriză anostă, dar din punctul meu de vedere a fost una de șah, de pândă a greșelii adversarului.

În a doua repriză ambele echipe au părut că vor mai mult, au apărut și spațiile mai mari în apărare, iar primii care ar fi putut profita am fost noi. Ocaziile mari ale lui Blănaru, bara și apoi mingea scoasă de portar, iar apoi golul picat în poarta noastră, au părut a spune povestea obișnuită a meciurilor noastre din tur. Știți, acele meciuri în care ratam câte o șansă uriașă, apoi încasam gol prin minutul 60, apoi … neant. O înfrângere cu 0-1 s-ar fi încadrat în acel scenariu. Norocul nostru a fost acea fază fixă și experiența lui Tătar. De la 20 de metri, din lovitură liberă, cel mai important e să pui mingea pe spațiul porții. Nu contează unde, nu contează neapărat tăria, căci poate întâmplarea va construi golul. Poate e mascat portarul, poate pleacă prea târziu, poate nu împinge în picioare. Golul nostru a avut câte puțin din toate, pentru că reacția portarului botoșănean a fost cam ca a unuia de divizia C spre D: plecare târzie și săritură moale, fără împingere în picioare. Tătar nu a pus mingea la vinclu, nici lângă bară, nu a dat un șut spectaculos, dar a făcut un lucru inteligent: a dat în primul rând mingea peste zidul advers.

Ce e interesant este că ambele faze fixe din care s-au înscris golurile au fost precedate de faulturi absolut inutile și identice: dueluri aeriene întârziate. Mai întâi a fost faultul comis în careul nostru de către Company, la o săritură întârziată. Chiar dacă era în careu faza, adversarul nu ar fi putut înscrie cu capul de la distanța aia, dintr-o minge mai mult ”plouată”. Mai inteligent ar fi fost din partea lui Company să pună doar presiune pe adversar, să nu atace decisiv. Un fault inutil, un gol încasat din senin, într-un moment în care jocul și atacul ne curgea favorabil nouă. La fel, lovitura din care a marcat Tătar a venit tot după o săritură în contratimp asupra lui Tsoumou, la o fază la care atacantul nostru n-ar prea fi avut ce face cu mingea, fiind împresurat de adversari. Faulturile acestea arată cu adevărat nivelul scăzut al fotbalului din România, lipsa de concentrare, de atenție pentru detalii. Când bate vântul prin tribune, când joci la ore și în zile atipice, te simți probabil ca la antrenament și, ca atare, comiți greșeli ca la antrenament.  

În fine, ar mai trebui spus ceva despre ce-a urmat de la 1-1 încolo. Finalul de meci a fost unul deosebit de interesant din punctul meu de vedere. Din punct de vedere tactic rolurile erau complet inversate, din cauza schimbărilor făcute de antrenori când scorul era 1-0. Miriuță l-a introdus pe N’kololo şi l-a scos pe Company, renunţând la tactica de 5 fundaşi, ba mai mult s-a renunțat și la Dâlbea, iar Botoşaniul a părut că se compactează spre apărare. Ei bine, golul nostru a dat tot planul tactic peste cap, iar de la 1-1 până la final echipele au trebuit să joace practic cu tricourile schimbate, noi înclinați spre atac, iar ei spre defensivă și contraatac. În condiţiile acestea, am văzut din nou fragilitatea apărării noastre, cu intervenții în ultimul moment, cu largi spații de manevră pentru adversari, cu galbene luate la sacrificiu (a se vedea piedica pusă de Dandea), doar ca să nu pornească vreun contraatac pe poarta noastră. E clar, pentru orice meci, oricât ar fi scorul, nu putem juca în 4 fundași. Trebuie să betonăm mai întâi apărarea, apoi putem moleși jocul liniștiți. Cea mai mare problemă a fost la ocazia lui Trujic, din minutul 87, atunci când în mijlocul careului nostru erau doi fotbaliști ai Botoșaniului și doar Tătar între ei, căutând să obstrucționeze o lovitură de cap în plin, pe poartă. Cum-necum, am scăpat cu bine și chiar am fi putut noi să dăm lovitura decisivă în prelungiri, când, la fel, ai noștri au ajunși singuri, în stol, în careul advers. S-au pripit, nu s-au orientat, și astfel o șansă uriașă de 3 puncte s-a risipit. Faza respectivă a arătat și ce vraiște e în apărarea lui Enache – fapt văzut și în etapa precedentă, atunci când CFR-ul le-a marcat din toate pozițiile.

Una peste alta egalul ar trebui să ne satisfacă, chiar dacă am avut poate o idee mai multe ocazii decât ei. Totuși, desfășurarea meciului și a scorului spun că acest 1-1 e cel mai corect deznodământ. Remarc din nou eficiența atacului nostru, dus practic în doar 2 jucători – Blănaru și Tsoumou, care au reușit chiar așa, cu atacuri de gherilă, să mute jocul aproape de careul advers, fie pentru un aut util, fie chiar pentru vreun corner. Ar trebui să avem mai multe scheme pentru genul acesta de faze pentru că, atunci când arunci astfel de mingi de urmărire, mulți fundași nu se complică și dau mingea în afară, oferă astfel de repuneri utile. Astăzi n-am avut decât o singură ocazie (mare e drept, la capul lui Pîrvulescu) din corner. Apoi remarc negativ jocul mai slăbuț al lui Dâlbea, nesigur și el în intervenții, dar copleșit și de tehnicitatea mijlocașilor adverși. De asemenea, punctez nesiguranța și în intervențiile de deposedare. Company a comis penalty-ul, Serediuc a faultat în neștire, nu dur, dar în mod repetat și doar cu noroc a terminat meciul în teren. Singurul lucru bun este că dominăm jocul aerian în careul nostru, fapt care ne dă mai multă liniște atunci când ne apărăm pozițional. Este clar că deocamdată nu avem plan B, iar astăzi, doar cu norocul acelei faze fixe am putut egala. Cine știe însă, poate cele 2 săptămâni de pauză, aduse de întreruperea campionatului, ne vor da timp să construim și un astfel de plan, să-l integrăm și pe Kuca în stilul de joc și să fim puțin mai flexibili. Altfel ne așteaptă un 0-0 adormit la Călărași. Pauza asta pică bine și în contextul zilei pierdute din cauza ceții. O zi fără ritm normal de antrenament, o zi de oboseală ar fi contat mult în situația jocurilor în fiecare week-end.

Mulțumim ceții că ne-a lăsat să ne jucăm și să vedem până la urmă acest meci. N-are nimeni nicio vină, atâta că nu putem să nu ne gândim ce bine ar fi picat o partidă jucată duminică seara, în nocturnă, la Sibiu, ca în vremurile bune ale Interului. Gata! Nu mai visați cu ochii deschiși! Încă n-am ajuns în Mileniul III. Poate la anul ajungem…

Albu

Lasă un răspuns