Necazul omului muncitor

Vom rămâne probabil în minte după meciul din această seară cu imaginea jucătorilor noștri de după primul gol. Prăbușiți, de extenuare și exasperare, parcă vrând să muște din gazon de necaz. E disperarea omului care știe că muncește, că pune suflet și care vede cum, cu cât trage mai tare de el, cu atât pare că toate îi sunt potrivnice. Tot în acel moment în care albii noștri erau prăbușiți pe teren, cred că dacă ne-am fi uitat și noi, cei din tribună, am fi văzut și noi, spectatorii, unii pe fețele celorlalți, aceeași disperare.

În oamenii aceștia care cad la pământ după gol nu trebuie să lovești.  Dimpotrivă, trebuie să fii umărul de care se țin atunci când se ridică. Chiar dacă mulți s-au îndreptat spre ieșirile tribunei la lovitura de grație,la  golul al doilea, apreciez totuși faptul că majoritatea sibienilor am rămas în tribune și am avut și puterea de a-i aplauda pe jucătorii noștri. Dincolo de disperare, nu avem voie să omorâm puterea dinăuntrul nostru. Iar Sibiul a avut azi putere și cred că mai are încă multe resurse și de-acum încolo. Am văzut din nou tribuna plină, scandând cu putere nu doar episodic, după ocazii, ci și construind parcă fazele, deodată cu jucătorii. Am văzut echipa noastră luată pe sus de vuietul tribunei și luptând așa cum parcă nu i-am mai văzut din Cupă, de anul trecut. Dincolo de scor, de deznodământ și de starea noastră de acum în fața prăpastiei, să nu uităm ceea ce am trăit astăzi, să nu uităm puterea pe care am simțit-o împreună. Momentele bune și rele vin și trec, dar această forță a noastră împreună este temelia pe care putem ține Hermannstadt-ul.

E greu să ne domolim stările. Știu. Mulți ne-am privit în ochi și n-am mai avut puterea să ne spunem nimic. Orice vorbă ar fi fost nepotrivită, ar fi adâncit suferința unei asemenea înfrângeri. Dar gândurile și supărarea nu trebuie să acopere rațiunea. Încă mai avem de luptat, cu sau fără succes, cum va vrea ”Dumnezeul fotbalului”. Pentru că s-a văzut azi că fără un dram de șansă nu poți reuși. Ne vom ridica și vom merge mai departe, pentru că vom avea de luptat până în ultima etapă. Și poate chiar și mai departe, încă două meciuri.

Din start spun că nu mi s-a părut că echipa noastră ar fi jucat rău azi. Din contră, parcă a fost cea mai închegată prestație din play-out. Paradoxal, în pofida înfrângerii, cred că am văzut mai multă cursivitate, mai mult control pe mijlocul terenului, centrări mai bune. Iar asta în fața unor adversari mai valoroși decât noi. Să nu uităm că Botoșaniul a bătut Călărașiul tot cu 2-0. Deloc întâmplător. Dacă ar avea constanță, Botoșaniul ar fi peste Dinamo, peste Gaz Metan, ar fi cea mai bună echipă din play-out.

Cu acești adversari periculoși, valoroși și relaxați, cumva, mai ales în prima repriză, echipa noastră a reușit să joace pe muzica tribunei, să ne alimentăm reciproc unii pe alții de energie, de speranțe. Am văzut ocazii, am văzut pressing avansat, am văzut cum parcă la fiecare duel ai noștri rămâneau cu mingea. Am fost cu toții îndreptățiți să credem că până la urmă un gol tot va veni de undeva. Însă în același timp am văzut și câteva tresăriri ale moldovenilor, driblingurile lui Fabbrini și cât de ușor se găseau spațiile în apărarea noastră. Noi însă priveam cu toții spre poarta lui Fraisl, ca și cum am fi fost hipnotizați de golul ce trebuia să vină, să ne facă dreptate și nouă. Sincer, mi-a plăcut ambiția echipei, felul în care au luptat pe teren. Mi-a plăcut cum Dumitriu și Dâlbea au controlat mijlocul, mi-a plăcut cum s-au recuperat foarte multe mingi sus și cum au început apoi, rând pe rând să răsară ocaziile, să intrăm tot mai mult în careu.

Ei bine, acolo e problema: frica din careu. Pentru echipa noastră careul pare a fi locul blestemat. E absolut de neînțeles cum ne ies atât de bine driblinguri la 40 de metri sau pe liniile de margine, cum există chiar și un-doiuri, iar când intrăm în careu aceleași scheme simple nu mai funcționează. E greu de înțeles cum un jucător poate dribla 1-2 adversari, iar în careu nu îi mai iese nimic, nici dribling, nici șut. Cred că e o chestiune de curaj, de încredere și de asumare. În echipa noastră s-a sădit o dorință uriașă de victorie, de salvare a situației, iar atunci când se ajunge în careu teama individuală a ratării devine uriașă, strivește jucătorul nostru. Păcătuim tocmai prin faptul că suntem ”prea echipă”, că niciun jucător nu își asumă egoist faza. Careul reprezintă locul în care încercăm să pasăm, încercăm să găsim un alt coechipier aflat într-o poziție mai favorabilă, ca și cum nu vrem să irosim nimic; vrem să fim convinși că vom marca. Toate aceste ezitări cer timp și oferă adversarilor, uneori descoperiți, șansa de a se regrupa. Teama uriașă de a greși ne conduce tocmai la greșeală. Avem nevoie de curaj, avem nevoie de asumare, avem nevoie să încercăm chiar și șutul printr-o pădure de picioare. Da, ca la Iași! Am avut în meciul cu Botoșaniul cel puțin 3 situații în care în loc să tragem din prima poziție s-a ales pasa în lateral, ca pe semicercul de handbal, astfel încărcând coechipierul de și mai mare responsabilitate, cea a cadoului oferit, a altruismului. E un blocaj mental total, una pe care doar un fin psiholog o poate rezolva, în condițiile în care din toate părțile vine presiune: presiunea publicului, a clasamentului, a coechipierilor și a antrenorului. Câte atmosfere de presiune poate duce un jucător?

Ecuația golului a devenit una cu foarte multe necunoscute pentru noi. Și, cu cât sunt mai multe, cu atât problema e mai complicată. Observăm că jucătorii noștri nu mai au luciditate în careu. Nu își găsesc pașii, nu văd momentul oportun să tragă, nu văd bine plasamentul pentru a ataca mingea. Da, astăzi am avut centrări excelente și am văzut la cei din careu foarte multă precipitare. Sărituri de pe călcâie, jucători care se speriau atunci când mingea le ateriza lor, norocos și, în mod clar și alarmant, o lipsă a schemelor. Priviți fazele fixe, priviți cum ne luăm adversarii în brațe și rămânem lipiți cu ei. În loc să căutăm demarcarea, noi practic vrem să-i împingem în poartă. Cu adversar luat pe piept este foarte greu să sari – iar asta fac tocmai oamenii care câștigă duelurile aeriene – fundașii. Cu moldovenii dominam jocul aerian, ar fi fost șanse mai multe la cornere, pentru Dâlbea, Dandea sau Stoica. Mi-ar plăcea să văd măcar o venire pe scurt pentru devierea pe lung, mi-ar plăcea să văd o plecare în grup, pe diferite trasee, de la marginea careului mare. O singură fază astăzi s-a jucat cu schemă, la o lovitură liberă executată de Tătar de pe centru spre lateral, pentru recentrare și s-a văzut în momentul acela cât de mare era surprinderea adversarului. Cum ar fi să avem măcar vreo 4-5 scheme pe parcursul unui meci? Este greu sau este oare prea târziu în sezon pentru a mai învăța acum astfel de scenete, de roluri?

Ce s-a văzut însă destul de clar a fost consumul echipei noastre. De la un pressing avansat la început, s-a trecut spre finalul primei reprize la luptă corp la corp cu adversarul, apoi în repriza a doua botoșănenii au venit cu mingea tot mai sus pe noi. Practic am asistat cu toții la epuizarea resurselor fizice. Mintea jucătorilor noștri îi îndemna să lupte, dar corpul nu mai putea. S-a împins cu putere în prima repriză, s-a muncit enorm, dar a lipsit acea sclipire care cred că ar fi rezolvat jocul. Cu un singur gol puteam rezista și câștiga. Din păcate armele noastre au fost tocite. Blănaru nu putea să-și depășească în viteză fundașii adverși (mult mai rapizi decât ai altor echipe din play-out), Tsoumou punea mereu piciorul nefericit, asta deși tot el știa să paseze luminos către Jazvic, am văzut învăluirile fundașilor noștri de bandă și centrările mult mai bune decât de obicei, doar că rar sincronizate cu mișcarea din careu. Hermannstadt a ars ca o torță până i s-a terminat combustibilul. Am primit și acel imbold de curaj după ce ne-am văzut în superioritate numerică, pentru ca apoi să primim un gol inexplicabil la o fază la care s-a văzut foarte clar teama de greșeală individuală. Alor noștri le-a fost pur și simplu teamă să stea mai aproape de adversar, frică de a nu fi depășiți sau de a faulta. Și ați văzut ce-a urmat: Roman între 4 jucători ai noștri s-a întors, și-a pus mingea rapid și a șutat scurt, totul pe cont propriu. Exact ce n-au făcut ai noștri tot meciul. Pur și simplu aceasta a fost diferența, în aceste procedee văzute în paralel.

Altfel, chiar nu avem ce reproșa echipei. Formula de 4-4-2, uneori chiar 4-3-3, cu Jazvic venind spre careu, ne-a adus mult avânt ofensiv. Dâlbea și Dumitriu au jucat exemplar, au cărat multe mingi după ei și au reușit bine să acopere centrul. Singurul care nu putea fi oprit era sclipitorul Fabbrini, cel care parcă valsa pe teren, cu o grație nemaipomenită în mișcările cu balonul la picior. Poate singura îmbunătățire a formulei lui Miriuță aș fi văzut-o cu o rocadă între Serediuc și Tătar. S-a văzut la Iași că Serediuc face bine treaba de aripă defensivă. Iar ieri s-a văzut pofta lui Tătar de a juca ofensiv, de a dribla – a avut cele mai multe driblinguri din echipa noastră. Tătar poate juca mai bine la mijloc, pe stânga, decât oricine din echipa noastră și ar fi fost poate mai util să îl ținem mai urcat pe teren. Din păcate, după accidentarea lui Serediuc, nu cred că vom mai putea face această comparație, Tătar va trebui de-acum să rămână și să acopere spatele nostru.

Cât despre arbitraj, un singur cuvânt: bezmetic. Nu mă leg doar de acel penalty care nu ni s-a dat. Poate că ne-ar fi adus golul sau poate, la cum ne-au mers lucrurile ieri, am fi ratat și acolo. Arbitrajul lui Găman însă a bulversat pe toată lumea. Parcă a dat prea ușor eliminare și moldovenilor, ca să nu mai vorbim despre faza la care Holzmann a rămas umplut de sânge pe teren. Niciunul dintre arbitrii nu a considerat că viața jucătorului e mai importantă decât logica unei faze de joc. Cu asemenea arbitraj să mai avem pretenții la un corner dat invers, la un fault nevăzut sau la penalty?!

Simt dezamăgirea tuturor și pericolul iminent pe care-l avem acum. Calcule sunt greu de făcut și încep prin a nu pierde la Voluntari. E trist că o echipă ce urcase pe locurile 8-9, acum se zbate să prindă locul 12, dar măcar să ajungem să ne jucăm șansa de a mai avea barajul, în ultimul meci cu Dunărea, aici, la Sibiu. În mod realist, Voluntariul are șanse mari să ne scape din raza de acțiune, deși niciuna, nici Voluntari, nici Dunărea, nici noi nu suntem în formă în acest final de sezon. Am ajuns runda a XII-a dintr-un meci de box, nu mai avem ce să le spunem băieților, le facem vânt cu prosopul, le dăm cu apă pe față, îi apucăm de sub umeri și îi trimitem din nou în ring. De luptat vor mai lupta, deși Botoșaniul ne-a spart arcada speranțelor.

 

Albu

Lasă un răspuns