Ne-a ieșit la Iași!

Mijlocul și mijloacele – aceasta e rețeta corectă! Câtă vreme nu avem sub control mijlocul terenului, nu putem spera la puncte. Cum spuneam și în cronica precedentă, după meciul cu Astra, echipa noastră a păcătuit constant în acest sezon acolo, la mijloc. Degeaba ai cap și picioare, dacă nu ai coloana vertebrală – un asemenea organism nu are cum să funcționeze, nu are cum să se ”hrănească” deloc cu mingi, nu are cum să aibă forță să se proptească bine în picioare.

Vasile Miriuță a înțeles la timp treaba asta, chiar dacă nu din primul meci, cel pentru care a avut două săptămâni de pregătire. Însă măcar pentru al doilea meci și-a dat seama că nu mai poate persevera în greșeală, că acel drum al ”fotbalului la manual” de până acum nu duce decât tot mai jos în subsolul clasamentului. Momentele disperate cer soluții disperate, așadar formula de joc pentru care s-a optat la Iași cred că era una pe care acum câteva săptămâni n-ar fi putut-o ghici nimeni, probabil nici chiar jucătorii noștri. Să fi fost un 5-3-2 cu transformare în 3-5-2, grație fundașilor de bandă? Să fi fost uneori un 4-3-3, prin urcarea succesivă a unei benzi și prin legarea lui Dumitriu de vârfuri? Cred că a fost puțin din toate, dar a fost în primul rând mobilitate și adaptare la situație, cu un unic scop: gestionarea cât mai bună a mijlocului.

Miriuță a riscat mult prin punerea în scenă a acestei noi formule pentru a cărei pregătire cred că nu a avut decât o săptămână. A riscat mult aruncând în teren tot ce avea la dispoziție, toți cei trei fundași centrali cât de cât competenți (2 de meserie și unul improvizat – Dandea),a riscat cu Dumitriu, cel puțin folosit până acum și cu miza totală pe contraatac. Dar cum ar fi arătat atacul nostru în situația în care Iașul marca primul? Cum ar fi putut desface apărarea moldovenilor doar în cei 3 jucători ofensivi pe care-i aveam pe teren? Da, Miriuță a riscat, dar i-a ieșit excelent, exact când aveam mai mare nevoie, exact când era nevoie de puncte, să căpătăm încredere că suntem la nivelul primei ligi și că putem trânti la podea măcar echipele de care vom da în play-out. A fost și mult noroc, dar norocul și-l mai face și omul, prin riscul asumat.

La bază cred că formula de azi a fost de fapt un 5-3-2, în care cei trei fundași centrali betonau zona centrală a apărării. S-a și văzut că doar pe finalul meciului, atunci când rămânem fără energie, au apărut ocaziile mai mari ale gazdelor. În rest, apărarea noastră centrală s-a dublat excelent, iar Mijuskovic a fost centura de siguranță pentru orice mic accident apărea. Flancurile noastre n-au fost foarte solicitate, căci dacă ar fi fost, atunci cu siguranță am fi avut mai multe probleme. Ieșenii cred că s-au bazat pe forța lor centrală, pe ceea ce studiaseră la Hermannstadt până acum, dar mutarea surpriză a lui Miriuță le-a trântit ușa în nas. Oamenii noștri de pe flancuri au avut misiune destul de clară, să avanseze doar până la mijloc, să nu urce prea sus în atac, astfel că având zonă mai mică de acoperit s-au descurcat mai bine. Totuși, cu un adversar de genul FCSB sau al CFR-ului, care urcă mereu cu ambii oameni de flanc peste tine, ar fi fost probleme mari, ar fi plouat cu centrări în careul nostru. De asta zic, contează mult și adversarul. Din fericire, echipele de play-out nu dețin jucători care pot rupe ritmul, care pot scoate oameni din joc. Linia de fund fiind astfel rezolvată, dintr-o dată și linia noastră de mijloc a devenit mai stabilă. Dâlbea și Antonov au profitat de faptul că se juca pentru contraatac, au avut mai puțin de fugit în față și astfel au putut acoperi stânga-dreapta, au creat un șanț în fața zidului apărării noastre. Nu-i așa că a fost reconfortant ca să privim o întreagă primă repriză în care să fim aproape netulburați în careu?

Performerul meciului cred că a fost Dumitriu, pentru că el (și atacanții noștri) au avut cel mai mult de alergat. La Dumitriu e însă o mențiune în plus, pentru că el avea de legat compartimente, trebuia să se transforme des în mijlocaș chiar cu rol defensiv. Nu a făcut totul perfect, dar trebuie să-l comparăm pe Dumitriu cu ce-am mai văzut în alte meciuri ale noastre, cu ceilalți jucători de pe acel post: Bruno, Curtean. Ce diferență de atitudine, ce diferență de efort pus pe teren! Este clar că Dumitriu a înțeles că a primit o șansă să demonstreze ce poate în prima ligă și că era gata să mănânce terenul pentru a dovedi ce poate. Uite că nu trebuie să fim ”snobi”, nu trebuie să categorisim jucătorii în vedete și jucători din liga secundă. De multe ori talentul este degeaba dacă nu ai atitudinea potrivită.

În fine, atacanții au dus războiul de guerilla. Mai timid la început, apoi, după ce au prins punctele slabe ale adversarilor, tot mai apăsat. Remarc efortul lui Blănaru, cel care a alergat neobosit, după fiecare minge. Nu a dat gol, dar a fost servantul perfect, a creat o mulțime de spații pentru dezvoltarea fazelor. Iar Tsoumou este până la urmă un loz câștigător al perioadei de transferuri. Un vârf cu o forță uriașă, cum puține echipe din campionatul nostru au, un pivot excelent. Da, are probleme de finalizare, de concentrare fază de fază, dar are meritul că se bate, că împinge fundașii, că impune respect și frică. Rețeta Tsoumou-Blănaru este una pe care trebuie s-o mai vedem la lucru și sunt curios dacă ea va funcționa și în situație de joc pozițional.

Trebuie să ne gândim că și norocul a jucat un rol major. Până acum eram obișnuiți ca prima mare ocazie s-o avem noi și s-o ratăm, urmând ca, mai apoi, acea ocazie să se răzbune. Doar la Craiova a fost diferit, urmarea că am și luat punct de-acolo. Iată că și la Iași prima mare ocazie ne-a adus gol. Și, de această dată, prima mare ocazie ne-a adus și prima decizie de arbitraj la care putem spune că am fost avantajați. Să recunoaștem că Tsoumou a cam împins acolo și că dacă s-ar fi dat fault în atac nu am fi considerat ceva anormal. Dar, uite că la fel a fost cu Astra, când la o fază de la 0-0 Tsoumou scăpa singur pe poartă, iar atunci s-a dat mult prea ușor fault în atac. Pe de altă parte, tot azi, la 1-0, doar câteva minute mai târzu, nu sunt deloc convins că Blănaru n-a fost trântit de apărător, într-o situație în care era la doi pași de careu, singur cu portarul – o situație ce impunea un cartonaș roșu. Cu arbitrajele noastre chiar avem nevoie de sistemul ”VAR”! Oricum, una peste alta, e și norocul parte din joc și, orice s-ar spune, până acum, prea am fost loviți de ghinioane din toate părțile. Acum, cu sau fără el, în prima repriză am fost clar cei care au lăsat fazele pentru rezumat, la fel cum și în a doua repriză am tăiat scurt avântul total al ieșenilor cu vreo câteva contraatacuri tăioase. Faptul că echipa nu s-a descurajat atunci, la valurile gazdelor ci a reacționat atât de pozitiv, spune multe despre încrederea în sine, despre faptul că ei simțeau că acel 2-0 de la începutul reprizei secunde li se cuvine pe deplin, se simțeau stăpâni pe joc. Iar un rol în asta îl are și căpitanul, Dâlbea. Golul doi, este mai mult decât greșeala de portar, este meritul său și al lui Dumitriu, cel care a fost atent și a urmărit faza. Priviți șutul tras de Dâlbea, vedeți cum e lovită mingea, cum se duce și mai ales unde atinge gazonul, fix în fața portarului. Era imposibil de prins și foarte greu de respins chiar și în lateral.

Singurele lucruri care mă îngrijorează sunt acumularea cartonașelor și suspendările ce vor veni. Azi Mijuscovic și Dâlbea au luat cartonașe, ei iau aproape meci de meci, fiind în același timp indispensabili echipei noastre. Curând vom ajunge să jucăm un meci cu ei, unul fără. Pe cine punem în loc pe acest sistem tactic? Soluțiile competente pe bancă par puține, iar în cazul lor, ei joacă pe posturi unde doar dorința nu este suficientă, ci contează siguranța, experiența. Sigur, punctele luate la Iași merită costul cartonașelor, dar pe termen lung ar fi bine să începem să ne păzim, să pasăm mai mult (fiindcă se poate), să nu mai jucăm cu atâta disperare, să înțelegem că resursa dată de anumiți fotbaliști este extrem de prețioasă. Avem norocul să fim feriți de accidentări și cred că acum, după victoria asta de la Iași, avem și doza de încredere în sine de care aveam atâta nevoie. Nu visez să înșirăm victorii pe linie, dar cred că prin acest meci ne-am dovedit că în eventualitatea unui play-out sezonul poate fi salvat. Ar mai fi nevoie de aliatul numit Sibiu, de stadionul de acasă, pentru ca echipa asta să reziste în prima divizie, pentru ca apoi să urmeze sezoanele de consolidare, de creștere.

Iată că se poate!

 

Albu

Lasă un răspuns