Miracole

Am murit și am înviat! Aceasta este în cinci cuvinte povestea meciului de ieri. După lunga suferință a play-out-ului, ieri ”Municipalul” a fost locul înfăptuirii unei minuni, una pe care fericiții prezenți pe stadion nu cred că o vor uita vreodată. Dacă tot am avut vizita papală ieri și în Sibiu și dacă suveranul pontif tocmai de pe aeroportul sibian a plecat, cred că avem dreptul să facem apel la minuni, la miracolele trăite împreună pe terenul de fotbal.

Mai întâi a fost potopul, cel care ne-ar fi putut lungi și mai mult chinul și încordarea. La ora meciului părea că Dunărea s-a revărsat și pe gazon, cu bălți mari ce ar fi făcut imposibil fotbalul, dar apetisante pentru pescari. Cumva, prin efort și multă trudă a voluntarilor, bălțile au fost poftite pe marginea terenului, iar în privința apei ce a rămas îmbibată în gazon, jucătorii noștri au trebuit să aibă forța și încrederea că pot păși pe apă. Apoi a fost momentul definitoriu al meciului, al îndoielii și al pierderii credinței în victorie. La 0-1, cu doar un sfert de oră rămas, probabil că toți ne-am îndoit. Îndoiți, dar nu rupți. Vreo câțiva au plecat din tribune, dar, admirabil, cei mai mulți au rămas în tribune ca să lupte până la capăt. Fotbaliștii s-au îmbărbătat și s-au aruncat în atac, cu nebunie și curaj, iar o întreagă tribună le-a dat aripi în final de meci, a pompat energie în corpurile vlăguite de efort. Cu toată îndoiala, dorința de victorie a tuturor a făcut minunea să se întâmple, credința ne-a dus până în ultimul minut și mult dincolo de el. Apoi, să nu uităm, a fost Providența, norocul dar și loviturile exasperării. Acel gol din minutul 77 ne condamnase deja la liga secundă. Să nu uităm însă că, imediat după, călărășenii au avut încă o șansă uriașă de a face 2-0, la care doar mâna divină a lui Căbuz ne-a salvat. Tot așa, mai apoi, la 1-1, în minutul 90, am avut noi de data aia, 2 ocazii, în cascadă: mai întâi ratarea lui Tsoumou, singur cu portarul din 6 metri și apoi, la faza imediat următoare, lovitura de cap a lui Stoica ce a ocolit bara, prăbușind 3 jucători ai noștri pe gazon. După asemenea dramatism, faptul că în minutul 96, ți se lipește mingea de gheată în careu și prinzi pe toată lumea nepregătită este o izbăvire a suferinței, iar ceea ce a urmat apoi a fost momentul sezonului pentru echipa noastră, o bucurie fără limite din care cred că nu ne-am revenit nici măcar acum.

Ei bine, după ce ești salvat de astfel de miracole, poți să crezi că totul e posibil de-acum înainte. Orice se poate întâmpla, orice calcul poate fi dat peste cap. Însă e periculos să te lași doar în seama minunilor, acestea se întâmplă doar atunci când oamenii umplu paharul suferinței și al efortului. Dar după experiența de ieri, cred că nimeni nu va abandona de-acum să creadă și să lupte.

Ceea ce s-a întâmplat ieri va rămâne un meci de poveste, poate o poveste romantică sau poate un botez al fotbalului sibian. Atunci când echipa noastră va face majoratul, tot ne vom aminti de partida asta: un meci întârziat de vreme și jucat până la limita nopții, din cauza tragerilor de timp, un final de meci pe un stadion-șantier, fără nocturnă, în care reclamele de pe margine făceau cea mai multă lumină. Dăcă mai adăugăm și sărbătorirea victoriei, știm că toată lumea a plecat noaptea de la stadion.  

Nu prea poți discuta din punct de vedere tehnic fotbalul în condițiile de joc de ieri. Marginile terenului au fost pline de apă, au trebuit driblați adversari dar și bălți, zone mlăștinoase. S-au făcut ”săniuțe” de câte zece metri, s-au pus oasele și crampoanele și e de mirare că nu s-a lăsat cu accidentări. Meciul a aparținut însă celor ce au dominat centrul, celor ce au cules fiecare minge din zona în care se putea juca ceva, iar acei eroi au fost în primul rând Dâlbea și Dumitriu. Este evident că Dunărea a venit la egal, că au tras de timp enorm, încă din minutul 5, prin cele mai jalnice gesturi, cu ton dat de antrenor și repetate apoi de jucători. Alexa a obstrucționat reluarea jocului de vreo 3 ori numai în prima repriză, dincolo de gesturi, aceasta a transmis un mesaj tuturor, a iritat pe toată lumea și a pus bazele scandalului din finalul de meci. Eu înțeleg miza și pragmatismul, dar tragerile de timp e bine să rămână spre final, oarecum rezonabile, nu încă de la început, nu să te ascunzi de luptă încă din primele minute.

Pe cât s-a putut ai noștri au știut să-și țină nervii și au împins metodic jocul spre poarta adversă, pe vechea rețetă: forță și centrări. Eu zic că a contat (în bine) absența suspendatului Offenbacher, dar și soluția aleasă de Miriuță, cu urcarea lui Tătar spre mijloc. E drept, sibianul nostru n-a putut să-și pună în valoare calitatea driblingurilor și nici loviturile libere nu i-au mers prea bine, având mingea grea, plină de apă. A adus însă un plus de cursivitate în joc, a contribuit la ținerea mingii sus. Practic prima repriză a fost o poveste la 30 de metri de poarta adversă, cu Dunărea încercând să se pună de-a curmezișul terenului, să nu lase niciun vad de trecere. Am avut o singură mare ocazie, cu Tsoumou blocat de Straton, la o fază la care traseul nostru de pase a mers surprinzător de bine, dar cea mai mare ocazie a aparținut totuși călărășenilor, la finalul reprizei, cu ratarea mare a lui Ammari.

Dacă ar fi să evaluăm fotbalistic, doar despre prima parte aș vorbi, pentru că doar atunci s-a putut juca ceva, în a doua a fost luptă pură, cu pase tot mai lungite, plouate spre careu și cu împingere de forță precum un pachet de înaintare la rugbi. Nu pot spune că ai noștri au avut soluții prea multe. Mă gândesc doar la cele 3 faze fixe din prima repriză executate de Tătar, toate trecute prin fața tuturor și prin fața porții. Singura metodă ce a funcționat a fost la centrările lui Mățel, mult mai bune calitativ. Doar că pentru a ajunge ca el să centreze era nevoie de un pic de luptă în mocirla de la marginea terenului. Ce a fost admirabil a fost efortul jucătorilor noștri, mai ales în condițiile în care mulți au fost recuperați în ultimul moment. Nimeni nu s-a plâns, crampele au uitat să mai apară, am scăpat cu bine.

În a doua parte a meciului, n-am mai putut avea nimic, ci doar prăvălire pe poarta adversă, cu Tsoumou luptându-se cu 2 apărători centrali și, în rest, care-cum s-a nimerit, să amenințe poarta. Doar aș remarca faptul că centrările din corner au mers mai bine în a doua repriză – de acolo a izvorât și pericolul, goluri sau ocazii, dar și nebunia lui ”totul sau nimic” din finalul de meci, în care ai noștri erau într-o tactică de anii ‘30 ai fotbalului, cu 2 apărători, vreo 3 la mijloc și 5 atacanți, cu Dandea pe lângă Tsoumou. Nu putem spune că a plouat cu ocazii, dar a plouat cu luptă pură, o poveste pe care echipamentul alb al nostru o relata cel mai bine. Golurile noastre au fost exact mingi duse până în gura porții, eseuri de rugbi mai mult decât șuturi, dar au fost și răzbunarea atacanților. Atât Tsoumou, dar și Lendric au ratat de atâtea ori în acest sezon încât aveau nevoie disperată de a sparge zidul moral. Și ce moment și-au găsit să o facă!  Remarcabil însă cum o echipă baricadată în careu, ca Dunărea, ”reușește” să ia goluri din faze fixe, pe final de meci. Singura explicație ar fi că s-au relaxat atunci când au văzut că au 1-0 pe tabelă, și-au pierdut concentrarea, iar de la 1-1 li s-au înmuiat apoi picioarele de frică, sub presiunea și a tribunei. S-a văzut că ai noștri erau gata să muște din gazon și din adversar, au fost momente de îmbrânceală, nervi întinși la maximum. Oricum, ar fi greu de cerut ca într-un asemenea meci și luptă, cu o asemenea miză, să mai ai luciditate pe final. De pildă chiar și noi am comis-o la primirea golului, cu un scurt moment de visare. După autul dat de Căbuz, până să ne reașezăm pe teren, deja mingea era repusă în joc din margine, călărășenii au scos-o rapid pe centru și, până să întindem plasa de recuperare, Mățel era la vreo 10 metri de Filip, cel care a înscris. Nu a fost o greșeală individuală ci una colectivă, un moment de neatenție colectivă.

Luând una peste alta, ar fi fost mare păcat să nu terminăm campionatul peste Dunărea. Putem discuta despre Concordia (și cum și-au risipit ei resursele de lot), dar din punctul meu de vedere Dunărea a fost cea mai slabă echipă a sezonului, cu un joc mai închis, mai defensiv decât am făcut-o chiar și noi. Chiar și așa era să le iasă, au fost la 2 minute de a ajunge măcar la baraj. Cumva fotbalul a făcut dreptate, chiar dacă nici noi nu am fost mult mai strălucitori în ultimele partide. Ambele echipe erau în cădere mare de formă, dar spectacolul de ieri a fost dat de miză și de luptă. Arbitrul Hațegan a ținut meciul cum a putut el mai bine. E lăudabil că a dat drumul jocului în aceste condiții și că a lăsat fotbalul cât mai liber. Ar fi putut fluiera constant, ar fi putut ucide lupta. A avut greșeli, dintre care, cea mai mare, un penalty neacordat nouă la faultul asupra lui Blănaru. Acolo jucătorul nostru lovise mingea cu capul, iar adversarul i-a aplicat o lovitură de ceafă în nas, numai bună de un 11 metri. Totuși, Hațegan a avut o misiune foarte dificilă, a trebuit să negocieze cu echipele, să le tempereze, să îi zorească un pic pe călărășeni, pentru că fiecare repunere a lor însemna vreo 30 de secunde irosite. Toate însă fac parte din spectacol, iar thriller-ul de ieri cred că a fost unul dintre cele mai bune ”filme” pe care le-a dat prima ligă românească în acest an.

De-acum ce mai urmează? Cine îndrăznește să spună? ”U” Cluj e un adversar de temut, leagă jocul, au valori mari în lot și suporteri probabil înnebuniți să ajungă în prima ligă. Însă după meciul de ieri, după ce am fost până la gât ajunși în liga secundă, eu nu mai îndrăznesc să spun nimic. Știu doar că euforia salvării de ieri trebuie să ne părăsească, în vreo 2-3 zile (să fim rezonabili!), iar apoi să fim concentrați total pe acest baraj. Judecând la rece, cu vreo câteva săptămâni înainte aș fi spus că ”U” Cluj este peste ambele echipe, Dunărea sau Hermannstadt. Acum însă, după meciul de ieri, spun că totul e posibil, dacă ai noștri luptă ca aseară, până la ruperea tricourilor. Oricum, pregătiți-vă albumele de amintiri, pentru că ceea ce urmează va fi o filă esențială în ele. Hai Hermannstadt!  

Albu

Comment List

  • Ilie Ovidiu 03 / 06 / 2019 Reply

    Cred că nu conștientizați că asta nu e echipa.Daca prin absurd iau echipa de juniori ai lui FC.Inter 85-87 antrenata de Jean Gavrilă,le da la ăștia de se chinuiesc sa lege doua pase,de
    la trei în sus .In rest,toți sunt campioni la jargoane, fițe și tatuaje.Cam la asta se reduce fotbalul sibian…

  • Albu 04 / 06 / 2019 Reply

    Ilie Ovidiu, cred ca trebuie sa mai avem un pic de rabdare. Echipa e formata abia de cativa ani, cresterea ei a luat-o chiar si inaintea stadionului, ramas in urma. Ce avem acum poate fi un punct solid pe baza caruia se poate construi, cu ajutorul Interstar si a ce va mai urma. Avantajul este ca avem un public numeros, ca stim sa ne sustinem echipa si ca suntem un oras puternic si cu destul de multi tineri. Pe termen mediu si lung ar putea rezulta un club chiar mai puternic decat a fost Interul la vremea sa. Dar, inainte de toate, sa trecem de acest moment greu din baraj.

Lasă un răspuns