Mayday!

Spuneam încă de la intrarea în play-out că navigarea prin această perioadă a campionatului este periculoasă. Una-două înfrângeri și deja ne-am fi apropiat de o aterizare forțată în liga a doua. Înfrângerile au venit, am intrat în zona roșie a clasamentului și cum nici nivelul jocului nu e dătător de speranțe, probabil prima reacție naturală este cea de panică. Da, traversăm un gol de aer, ne putem chiar prăbuși, dar la fel de bine ne-am putea și reveni la altitudinea de croazieră în doar câteva etape. Cel mai bine este să ne strângem centurile, măștile de oxigen și să respirăm, sperând ca piloții să își facă bine treaba. Dacă vă amintiți, am mai fost atât de jos, în startul sezonului, deci ar trebui să fim obișnuiți cu aceste senzații tari pe care ni le oferă parcursul primei ligi.

Judecând lucrurile strict teoretic, probabil că din tot play-out, de la meciul din Ștefan cel Mare ar fi trebuit să avem cele mai puține pretenții. Este o diferență mare de loturi între cel al lui Dinamo și al nostru, de valoare, de buget, de mediatizare. Totuși, realitatea din teren ne-a spus altceva: atmosfera nu a fost de deplasare ci a fost mai degrabă ca la un meci pe teren neutru, fanii dinamoviști probabil nu prea digeră rușinea play-out-ului și nu apar la stadion. Dinamo, chiar dacă a fost net superioară, a comis totuși o sumedenie de greșeli în joc, foarte multe cadouri la mijlocul terenului, am avut mai mult de o duzină de intercepții în poziții favorabile și situații în care să avem contraatacuri periculoase. În plus, de la 2-0, cu noi buimăciți de golurile luate în doi timpi și trei mișcări, ”câinii” ar fi putut probabil face scor feroce cu noi; în schimb, ei au oprit total motoarele, în repriza a doua abia dacă au avut o fază periculoasă. Un gol al nostru ar fi făcut probabil lucrurile mai palpitante. Impresia mea este că deși Dinamo are lot cert de play-off, jocul pe care îl prestează este unul de play-out, deci la un nivel accesibil nouă.

Dar să ne vedem mai bine de echipa noastră, căci aici e de fapt buba. Panta de formă continuă, mai ales că de data asta a fost dublată de o impresie de neputință. De la 0-2, adversarii ne-au pus meciul în brațe, ne-au lăsat să facem ce vrem și partea tristă a fost că pur și simplu nu am avut soluții. Când se întâmplă așa ceva cred că vorbim despre o vină colectivă, despre o problemă de tactică. Nu avem cum schimba rapid 5-3-2-ul nostru clasic în altceva astfel încât să putem controla jocul, să ținem de minge. Degeaba facem schimbare ”de avarie” chiar din minutul 22 și intră un atacant în locul unui fundaș (Blănaru în locul lui Mijuskovic), căci reflexele de jos ale echipei rămân tot cele de la 5-3-2: pase lungi, spre vârfuri, ca și cum adversarul ar ieși la joc. Ori în situația în care Dinamo avea două goluri în față și-au permis să stea mai retrași și să zădărnicească ușor pasele noastre lungi. Până se facea preluarea, până se punea mingea jos, deja cel puțin un adversar (și chiar și dublajul său!) apărea în fața atacantului nostru. De aici cred că a venit senzația asta de neputință, de alergare în gol, din faptul că echipa noastră era risipită pe teren, cu atacanții izolați și incapabili să țină de minge până veneau întăririle de la mijloc. Consider deci că în situația în care din 5-3-2 am ajuns rapid să jucăm 4-3-3, ar fi trebuit să avem un joc mai combinativ, cu pase mai scurte, unul care să se axeze mai mult pe un centru de greutate Offenbacher, nu pe Dâlbea, iar austriacul să își asume mai multe pe partea ofensivă. Din păcate, fix el a fost cel care a dispărut aproape total din joc, nu a fost căutat de mingi și nici nu a avut mișcare în teren suficientă astfel încât să primească mai multe mingi. Ceva îmi spune că Miriuță a așteptat mai mult de la austriacul nostru, că el ar fi trebuit să fie cheia meciului nostru. Fără eficiența lui, antrenorul a trebuit să arunce în teren tot ce a avut ofensiv pe bancă, dar efectele au fost inverse. După introducerea și a lui Lendric, deci cu 4 atacanți în teren, n-am mai avut nici măcar o ocazie de poartă, semn clar că erau complet decuplate compartimentele echipei.

Fix acest sistem 5-3-2 începe să devină o problemă. De 17 meciuri la rând jucăm cu aceeași tactică. Ne-a mers o vreme și a mers chiar bine! Dar, după prea multe puneri în scenă a acestei partituri, antrenorii adverși ne-au dezlegat acum tactica și ne-o contracarează chiar foarte ușor. În primul rând știu cum să ne întâmpine în apărare, astfel încât doar cu lansările pe Tsomou și Blănaru nu mai merge treaba. Suntem lăsați destul de ușor să ieșim cu vârfurile pe flancuri și ei se aglomerează în centru, fiind convinși că nu putem duce mingea în zona de pericol. Și au dreptate. Pentru că 5-3-2-ul, atunci când nu e pe contraatac ci pe posesie, presupune un anumit schematism, presupune eficiență maximă, ruperi de ritm și, mai ales, lucrurile de bază bine făcute: centrările și fazele fixe. Ieri am avut 11 cornere și alte câteva faze fixe destul de aproape de careu și n-am reușit să avem nici măcar o ocazie din ele. S-a văzut o tentativă de schemă nouă la cornere, probabil exersată în săptămânile de pauză, cu minge jos deviată, dar nu a ieșit nici de acolo nimic. Cel mai dureros este să vezi echipa noastră centrând, fiindcă pare că nicicum mingea nu poate ajunge la punct fix în careu, măcar într-o situație în care să poată fi lovită de o frunte spre poartă. Din ”n-șpe” centrări nici măcar una nu a ajuns pe capul vreunui jucător de la noi! Ba mai mult, cele mai multe ar fi ajuns la glezna alor noști.

Părerea mea personală este că acum 5-3-2-ul mult invocat și-a atins limitele. Nu avem eficiență ofensivă, avem erori defensive, adversarii ne cunosc și cu ochii închiși. Poate Miriuță așteptă revenirea lui Dandea, ca soluție de a reface acest sistem la potențialul său maxim, dar părerea mea este că această construcție s-a destrămat deja din prea multe puncte de structurp. Poate ar fi cazul să se încerce altceva, un eventual sistem cu 2 închizători în care să reapară Antonov. Un sistem care să surprindă și care să ofere mai multă posesie echipei noastre. Aceste 2 săptămâni de pauză ar fi fost momentul ideal de a pune la punct această schimbare. Dar, cine știe, poate că la disperare va fi implementat pe fast-forward.

Pentru meciul de ieri nu poți evidenția jucători, nu poți scoate vinovat pe X sau pe Y, pentru că pur și simplu nu ai pe altcineva în echipă pe care să-l pui în loc, având și certitudinea că s-ar fi descurcat mai bine. Cum ziceam, doar de la Offenbacher aș fi avut pretenții mai multe și poate, de ce nu, de la Jazvic. La polul opus l-aș remarca pe Dâlbea, singurul care a mai ținut echipa legată, atât cât s-a putut, ba a mai fost și cel mai periculos atacant – cu șuturile sale.

O problemă uriașă conștientizată sper de ieri constă însă în nesiguranța mare arătată în defensivă, o problemă individuală, dar și colectivă. Sibiul nu lua 2 goluri cu capul într-un singur meci, nu? Putem spune că Stoica a fost depășit aerian la ambele goluri: la primul, lovitura de cap a lui Papazoglou, în bară, a fost dată din fața lui, iar la al doilea a sărit pe lângă minge (încurcat și de Mățel). De asemenea, Mijuskovic are și el o parte din vină la primul gol, pentru că nu l-a păzit pe Montini, iar lui Pîrvulescu i se poate imputa faza de la ratarea mare a lui Papazoglou, o lovitură de cap tot din 6 metri. Trei erori în defensivă într-o singură repriză e grav pentru tactica noastră axată în principal pe siguranța defensivă! De asemenea, Zenke și-a croit mereu drum pe partea lui Tătar, a creat alte situații cu palpitații pentru noi. Și, dacă ne gândim și cum s-au luat golurile la Chiajna, la ce deranj a fost și acolo, atunci avem motive serioase de îngrijorare. Un motiv suplimentar poate să ne gândim să ținem jocul mai departe de linia defensivă și să ținem noi mai mult de minge. Soluția ar putea fi sistemul cu 2 închizători.

Dar, desigur, nouă ne este destul de ușor să fim ”doctori” din tribune, să gândim soluții pe foaie. Numai în pielea lui Miriuță să nu fim acum. El cred că încearcă deja aceste variante la antrenamente, știe foarte bine cum ar funcționa practic aceste soluții. Ce cred însă este că tactica de acum pare un drum închis și că Miriuță are capacitatea de a inova din nou. Așa cum a scos din joben acest sistem de 5 fundași, tot așa cred că mai are idei. Să vedem însă dacă echipa are și resurse pentru a îndeplini ideile sale. Până acum resursele Hermannstadt-ului au fost nebănuit de multe, date fiind condițiile din acest sezon! Hai, mai sunt încă 11 meciuri din play-out!

 

Albu

Lasă un răspuns