Imposibil fără construcții

E greu de găsit termeni despre meciul acesta cu Iașul. Oricât te-ai strădui, este imposibil să găsești ceva bun, ceva care să echilibreze stările, care să dea speranță pe mai departe în acest sezon. Aceasta era partida care trebuia sa schimbe imaginea, să repare startul dezastruos din play-out și să arate toate resursele de luptă pe care echipa le are acum. În schimb, acum am văzut cam toate slăbiciunile, iar asta este mai grav decât rezultatul ori clasamentul din acest moment.  Ceea ce am văzut în meciul cu Iașul ne arată o echipă în blocaj total, în care teama s-a instaurat pe toate planurile. O cauză probabilă stă în presiunea rezultatelor, a clasamentului, dar asta se dublează implicit în joc: în atac e mereu precipitare, careul advers pare că îi timorează pe atacanții noștri, că e zonă nesigură pentru pașii lor. Pe de altă parte, pasele se dau lungi, din obișnuință, pentru că nimeni nu-și asumă riscul de a pierde vreo minge la mijloc. În condițiile astea nu se poate construi un joc de fotbal, golul, dacă apare, e doar o întâmplare și nu rezultatul a ceva construit, cu plan, temelie și acțiune pe verticală.

Și așa ajungem la construcție, problema nerezolvată a întregului nostru sezon. Lipsă de construcție în joc, lipsă de construcție acasă, la stadion. Ne-a mers o vreme și așa – o mare surpriză pentru toți. ”Tactica guerilla”, de muncă dar și de ”hit and run” a funcționat de suficiente ori, am surprins câțiva adversari în acest mod, dar are și elementul surpriză limitele sale care au fost atinse. Iar acum trebuia să ne întoarcem la bază, la construcția noastră, să gândim și să clădim altceva. Bază care încă nu este gata, nici sub aspect moral, nici tactic, nici fizic – stadionul, ”piramida” ruinată a Sibiului. Iată că spre finalul petrecerii noastre agitate din prima ligă vine și decontul lipsei de construcție.

Să nu uităm că Iașul este aceeași echipă pe care am bătut-o de 2 ori în sezonul regulat. A fost de fiecare 2-0, victorii destul de clare. Dacă despre celelalte înfrângeri din play-out putem găsi oarecum scuza că Gazul și Dinamo par a fi în formă, despre cea cu Iașul nu putem invoca nimic, mai degrabă putem spune cu certitudine că nu joacă nici ei mai nimic. E un fel de Concordia Chiajna, dar căreia n-am avut șansa de a îi marca goluri din senin. Este evident că în partida cu Poli Iași, Hermannstadt a vrut altceva, a vrut victoria. S-a renunțat la tactica celor 5 fundași, s-a încercat un 4-4-2 în care s-a pus cam tot ce aveam disponibil în atac. Miriuță a făcut mutările disperării, dar n-au funcționat nici acestea. De observat doar lista rezervelor noastre, în care cel mai ofensiv jucător era Dumitriu. E clar că Miriuță a încercat un totul sau nimic, dar este și mai clar că echipa noastră a uitat (sau nu știe deloc) să practice un joc ofensiv.

Doar primele 10 minute a funcționat ceva, iar aceea a fost efectul surprizei că Hermannstadt alesese atacul. După care moldovenii s-au așezat mai bine, au distrus mijlocul nostru, iar atacurile noastre s-au topit complet. Mai dureros este ceea ce am văzut de la 0-1, când teoretic ar fi trebuit să controlăm jocul, să forțăm. În schimb, singurele semi-ocazii au fost după faze fixe, în rest orice încercare de atac combinativ se fâsâia în câteva pase.

Mie îmi este destul de clar că lipsesc și resursele de lot pentru a putea avea ceva mai bun. Offenbacher și Jazvic, transferuri bune pe hârtie, sunt crunte dezamăgiri, mai ales fiindcă de la ei am putea avea pretenții de mai mult. Se vede că ambii știu cu mingea, că sunt jucători care ar putea face diferența, dar la fel se vede că ambii ”știu” foarte bine să dispară din joc. Ca să vă convingeți, urmăriți deplasarea celor doi în teren în condițiile în care mingea e la noi, căutați mai ales numărul 92 pe teren. Cel mai adesea traseul mingii ajunge la Dâlbea. Acesta ridică privirea și, în afară de Petrescu, Blănaru sau Tsomou, nu mai vede pe nimeni în față. Offenbacher e mereu cu om lângă el, e mai mereu în spații închise, iar Jazvic nu se arată nici el, pe niciun culoar. În condițiile în care jocul nostru era unul bazat pe ofensivă, cel mai mult ar fi trebuit ca mingea să ajungă la Offenbacher, el să își asume rolul de dirijor al echipei, nu Dâlbea. Și e frustrant că austriacul nu știe să alerge, să ceară și să lucreze pentru mingile sale, mai ales că, se vede destul de clar, are o tehnică excelentă de lovire a mingii. În echipa noastră nu ne permitem luxul ca ceilalți să lucreze pentru un jucător, toți trebuie să fie un angrenaj funcțional și cu efort egal. În condițiile în care s-a vrut victoria, s-a vrut joc de posesie, mijlocașul de construcție trebuia să fie mult mai prezent în joc, să combine, să lumineze jocul. Doar că noi am jucat prea mult în 9 jucători de câmp, iar când  fix mijlocașul ofensiv dispare din joc, atunci singura soluție e pasa lungă, de la Dâlbea, direct spre vârfuri. Adică fix aceeași tactică de la stilul defensiv de 5 fundași. Prin comparație, Dumitriu chiar dacă nu are aceleași calități, se vede că muncește mult mai mult, că vrea mereu să demonstreze ceva. Și, cum-necum, are șansele sale, de aceea a și marcat atâtea goluri în acest sezon.

Se vede și o frică a atacanților noștri. Se întâlnesc destul de rar cu mingea, iar atunci când au în sfârșit poziții din care ar putea marca, se vede teama lor, precipitarea. Blănaru aleargă mult, e singurul care cară mingea după el spre poartă, dar n-a mai avut un șut cu mingea lovită în plin de nu știu când. Tsomou se simte mai confortabil să facă ”muncă de Offenbacher”, cu pasă pe poziție viitoare pentru oricine altcineva, iar în careu este mereu prins pe picior greșit. Ocazia de gol este pentru atacanții noștri precum lozul câștigător la Loto, pare că le tremură picioarele de emoție, atunci când o au în față.

Aș mai spune ceva și despre apărarea noastră. Mă așteptam să fie mult mai rău decât a fost, mai ales că era greu acum să acopere în doi oameni ceea ce în ultimele meciuri nu reușiseră nici măcar în trei. Până la urmă Stoica și Pîrvulescu s-au descurcat onorabil, la cât de mult au fost puși la încercare. Apărarea noastră a fost mult expusă din cauza lipsei de posesie. Dacă mijlocașii noștri nu au putut ține de minge, este clar că adversarii au fost mai amenințători. Faptul că fundașii și-au făcut datoria se vede și în numărul de cornere – cred că Iașul a avut peste 13 cornere în meciul de ieri! Sigur, Pîrvulescu a greșit la penalty, a mai greșit încă o dată, chiar de două ori în aceeași fază, pe final de meci, dar nu cred că el poate fi scos vinovat. Aș observa mai degrabă la contraatacul care a dus la penalty mișcarea alor noștri din teren. În momentul în care Dâlbea a părut că agață mingea, toți cei din jurul său se opresc din alergare, lasă pe umerii căpitanului toată responsabilitatea să câștige duelul. În timpul acesta Sanoh își continuă alergarea și creează astfel acel spațiu decisiv de pe care a apărut penalty-ul. La faza respectivă, pe contraatac, erau 4 ieșeni în fața a 6 sibieni. Nu trebuie spus nimic mai mult.

După cum se vede, problemele sunt mai ample, sunt la toate compartimentele. Este o lipsă clară de încredere reciprocă a jucătorilor noștri, cu greu se mai poate vorbi despre o sincronizare de echipă. Se aleargă încă mult, dar fără eficiență. Echipa are nevoie disperată de câteva reușite, sau măcar de un gol, ca să-și demonstreze sieși că încă mai poate, că poate construi, că nu funcționează totul împotriva sa. Este nevoie de a construi cumva moralul echipei, în regim de urgență, pentru că deja campionatul nu mai are răbdare cu noi. Doar reîntoarcerea lui Dandea nu știu dacă va fi suficientă, mai degrabă aș face în grabă un amical cu un sparring partner, ca la box. Echipa are nevoie să redescopere că e în stare să marcheze, asta mai ales fiindcă următoarele meciuri devin capitale, devin de-acum derby-uri ale disperării.

Albu

Lasă un răspuns