Iarba verde de acasă

”… Să mai rătăcim prin lume nu ne lasă” (ca o mică parafrazare a cântecului). Da, gazonul de acasă a prins ieri, în sfârșit, viață. Ca niciodată parcă, prin toate firele sale, iarba de acasă ne-a alimentat echipa cu o energie nebănuită. Iar la fel ca fiecare fir din gazon, mulți și plini de energie, au fost și sibienii din tribune, demonstrând fără niciun dubiu câtă forță poate da propriul public. Deși încă avem un ”stadion șchiop”, cu doar o tribună, cred că noi, suporterii sibieni, putem fi una dintre cele mai viguroase audiențe de pe stadioanele României, putem fi un argument forte al acestui club acum și pe viitor. Da, foamea de fotbal de primă ligă a fost mare la Sibiu și acum se vede că prețuim ceea ce avem! Nu vreau să neglijez meritele nimănui, ale echipei sau ale antrenorului, dar principalul merit al victoriei cu Chiajna îi revine publicului sibian, cel care a fost câte un pic din toate: factor moralizator, mai mult decât ar fi putut fi vreun discurs de antrenor, al doisprezecea jucător (și uneori chiar și al treisprezecelea), a fost prieten și rudă a jucătorilor (mulți jucători căutându-și cu privirea familia și prietenii prin tribună).

Am mai creat susținere sibiană și la Mediaș, am mai făcut deplasări și la Mureș sau la Cluj, dar avântul pe care ți-l dă Sibiului e incomparabil mai mare. Chiar și tu, ca simplu spectator, atunci când vezi din tribună ”wallpaper-ul Făgărașului” tronând impunător peste gazon și peste oraș, simți că ai energie mai mare, simți rădăcina propriului oraș. Și chiar așa, ca din rădăcini, stadionul a vibrat la unison la multe faze, a trimis dinspre stadion înspre oraș valuri de scandări și entuziasm, ca în vremurile Interului. Fotbalul ca o sărbătoare, a revenit în Sibiu, grație în primul rând suporterilor care au așteptat atât de mult acest moment. Chiar și numai faptul că la 14.30, cu o oră înaintea meciului, erau deja vreo 2000 de oameni în tribune, spune totul. Într-o asemenea atmosferă, echipa noastră chiar nu avea cum să piardă. De fapt, știm, putea, totul e posibil în fotbal, dar zău că ar fi fost o mare nedreptate divină!  

Meciul nu a fost ușor, a fost unul pe viață și pe moarte, pentru că pentru ambele echipe era una dintre ultimele șanse de salvare. Concordia nu a venit resemnată, a venit să lupte din toate puterile. Ilfovenii au valori în lot, chiar peste ale noastre, aș putea spune, au jucători cu nume în fotbalul românesc, dar parcă nu au echipă, comit erori colective masive, mai ales în defensivă. Cu toate acestea, ne-am fi putut trezi foarte ușor într-o situație foarte complicată din cauza unei sclipiri individuale a vreunui adversar. De aceea, jucătorii noștri au trebuit să abordeze foarte precaut meciul, să își testeze mai întâi propriul zid defensiv, să capete încredere în el și abia apoi să iasă la joc. Astfel îmi explic eu primele 20 de minute în care mai degrabă Concordia a condus jocul.

A intervenit în desfășurarea evenimentelor și faptul că tactica noastră a fost un pic schimbată, o modificare aparent mică, dar care a modificat radical stilul nostru de joc. Acesta a fost meritul lui Miriuță, dar și mulțumirea mea personală (și a multora care cred că au văzut această soluție): s-a renunțat, în sfârșit, la stilul cu 2 vârfuri, ceea ce sugeram și eu, dacă vă amintiți, după meciul de la Mediaș. Era logică această schimbare, de vreme ce atacanții noștri erau ieșiți din formă, blocați, fără goluri de multe etape. Iar dacă Offenbacher era imperativ necesar în echipă, atunci formula aceasta cu un singur vârf, Blănaru – cel mai muncitor din compartimentul ofensiv, era cea logică. Țineți cont că Miriuță îi vede pe jucători în fiecare moment la antrenamente, el este cel mai în măsură să se pronunțe despre forma și calitățile celor ce pot fi titularizați. Iată deci că avansarea lui Offenbacher pe teren, cam între liniile ilfovenilor și folosirea lui Blănaru ca o săgeată la limita offside-ului au dat roade. În linia ofensivă a mai venit și Jazvic, cu rol decisiv la golul marcat și ar mai fi trebuit să vină și Serediuc – asta pentru că Petrescu, cel ieșit accidentat la Mediaș, era alături de noi, în tribună. Se mai poate face o discuție în privința jucătorului de ales dintre Serediuc și Sergiu Popovici, personal aș opta pentru fostul dinamovist, dar nu cred că diferențele ar fi esențiale. Oricum, la meciul următor probabil că Popovici va trebui să suplinească absența lui Tătar, deci presupunerea mea nu am cum s-o confirm curând.

Trecând peste aceste aspecte, iată că folosirea unui singur vârf ne-a adus mult mai multe ocazii, mari și clare, decât am avut în ultimele 3-4 meciuri luate toate la un loc! Am avut zvâcniri, șuturi și, mai ales, o sumedenie de bare, 5 la număr, un ghinion cum nu credeam să văd. Ei bine, nu știu cât și cum s-a reconstruit până acum stadionul, dar trebuie să dăm un merit constructorilor: barele rezistă bine, au fost ieri testate de zor și sunt foarte bine înfipte! Cu omul economisit din atac, Miriuță a putut pune încă un om la mijloc: Dumitriu. Astfel s-a făcut o mai bună densitate la mijloc. Dumitriu chiar dacă n-a fost tocmai un închizător ci un ”box to box” a făcut o treabă bună, a avut prezențe în atac, a cărat bine mingea și l-a ajutat destul de bine pe Dâlbea să asigure zona centrală. A mai avut el ceva scăpări la câteva dueluri aeriene, dar era greu să câștige mereu în fața masivilor jucători ai Concordiei. Un merit pentru cum a jucat Dumitriu îl are și Dâlbea, cel care l-a ținut mereu în priză pe coleg, l-a muștruluit de vreo 2 ori, dar asta a contat mult ca mobilizare – așa face un adevărat căpitan!  

După cum vedeți, o modificare aparent minoră a schimbat întreg mecanismul de joc. Era normal ca în primele minute echipa noastră să fie mai prevăzătoare, să testeze un pic noul format, iar apoi să înceapă să macine, să controleze jocul. Este mai bine așa, să începem mai prevăzători, decât să fim vijelioși și să ne stingem pe final. Mi-a plăcut enorm faptul că Hermannstadt a arătat o sumedenie de arme ofensive, de la clasicele pase lungi pentru sprinturile lui Blănaru, la lupta de recuperare de la mijloc sau chiar și la joc rapid de pase. Blănaru are meritul principal pentru cum a alergat neobosit tot meciul, pentru cum a panicat apărătorii lenți ai ilfovenilor. Cadența lui pe sprinturi părea că se alimentează din tonul și din energia tribunei. Golul de acum, dar și celelalte acțiuni reușite cred că i-au dat o mare doză de încredere pentru meciurile următoare. Offenbacher, chiar dacă mai puțin vizibil, a arătat ca jucătorul care poate pune mingea jos, care poate executa un dribling și poate lumina jocul. Este în mod cert cel mai tehnic jucător al nostru, iar asta se vede lesne în modul în care lovește mingea. Aș prefera ca doar el să bată cornerele, pentru că, nu știu cum, la el niciodată mingea nu e respinsă de primul apărător advers.

Nimic din jocul ofensiv nu ar fi fost posibil însă fără o defensivă pe măsură, organizată și exactă în intervenții. Principalul merit îl au cei doi apărători centrali, Dandea și Stoica, pentru felul în care au luptat la fiecare duel. Nu e deloc ușor atunci când în față îi ai pe Bawab sau Moussa. Pe deasupra, a contat și modul curajos în care Căbuz a ieșit des pe minge, el fiind în general un portar de linia porții. A contat faptul că nu a avut deloc ezitări, că nu a dat emoții defensivei. Ca să vedeți reversul medaliei, puteți vedea desele ezitări ale lui Rîmniceanu, respingerile moi și nesiguranța portarului advers. Singura parte care a mai scârțâit în defensiva noastră a fost zona lui Tătar, cel care a trebuit prea mult să se descurce de unul singur în apărare, fără să primească sprijin. Oricum, dacă punem în balanță, ocaziile noastre au fost incomparabil mai multe și mai clare decât ale Concordiei, iar asta face ca victoria să nu poată fi pusă la îndoială. Nici măcar faptul că golul nostru poate fi acuzat de o poziție de offside nu schimbă situația, nu în condițiile în care barele porții lui Rîmniceanu au fost atinse și au vibrat precum corzile de chitară. Oricum, arbitrajul brigăzii lui Istvan Kovacs a fost mult sub așteptări, cu multe decizii interpretabile, de toate felurile, a reușit să enerveze pe toată lumea. De la cel mai bun arbitru român al momentului aș fi avut pretenții mai mari.   

Terenul de joc nu a fost nici el grozav, cam moale și greoi, dar la cât a plouat în zilele precedente era de așteptat. Totuși, cred că terenul ne-a ajutat, pentru că a încetinit mingea la lansările urmărite de Blănaru. Asta avem acum, asta folosim. La anul, după faza a doua a reconstrucției stadionului, lucrurile vor fi sta mult mai bine.

Deocamdată trebuie să ne bucurăm de prima victorie din play-out. Poate ne-a mai venit inima la loc, poate ne-am demonstrat nouă înșine că știm să câștigăm, că am păstrat spiritul acela bătăios, cel care ne-a adus majoritatea punctelor strânse în acest sezon. Meciul de ieri a fost o probă de foc, o bătaie disperată între doi naufragiați, pentru o singură vestă de salvare. Suflul tribunei proprii ne-a adus-o nouă, iar victoria nu trebuie minimalizată. Concordia este din 2011 în prima divizie și, chiar dacă eu cred că vor retrograda acum, mai cred totuși că nu vor abandona prea ușor. Până nu vor fi matematic retrogradați vor mai lupta aprig și vor încurca adversarii, iar asta e important pentru noi, mai ales că în următoarele 3 etape ei joacă în deplasare și cu Voluntari, și cu Dunărea – echipe care, sincer, nu îmi par peste Concordia.   

Să credem deci că această victorie este o turnură, poate fi momentul de la care reîncepe suișul nostru. Pentru aceasta va fi esențial sprijinul masiv al tribunei, după cum am văzut sâmbătă, fiindcă dacă ne vom câștiga meciurile acasă zărim deja limanul. Atitudinea jucătorilor e bună, o nouă tactică pare că a fost redescoperită. Va conta și jocul rezultatelor, unde se pare că și Voluntariul, dar și Dunărea gâfâie, pentru că nici noi nu cred că vom avea numai victorii. Doar gândiți-vă cum ar fi ca la final de campionat să știm că, în aceste ultime etape, suporterii, stadionul și, desigur, echipa, au salvat sezonul Hermannstadt-ului împreună. Cu toții, împreună!

Albu

Lasă un răspuns