Gustul remizei

Știu că tuturor ne place gustul victoriei. L-am simțit din nou sâmbătă, după o prea lungă pauză, cu Chiajna. E un gust dulce, plin de endorfine, un gust care creează dependență. Victoria e drogul natural al sportivilor, dar mai ales al suporterilor, e cea care te face să visezi, te ține în transă, dar și cea care, atunci când lipsește, te duce pe culmile disperării, te apropie de zona sevrajului. Am crezut cu toții după meciul cu Chiajna că de-acum, la Sibiu, știm să ne facem singuri victoriile: se ia o echipă hiper-motivată, se adaugă un stadion plin, de oameni, suflete, voci, apoi se amestecă totul într-un val care va sfărâma orice bariere în a sa rostogolire. Ei bine, lucrurile nu sunt chiar atât de simple: am prins gustul și pofta insațiabilă, avem ingredientele, dar rețeta nu este una universală, ține mult de condiții, de adversar. Dacă golul nu se coace rapid, apoi, cu scurgerea timpului, jucătorii noștri încep să ofilească (și e normal să fie așa, după 2 meciuri intense jucate în 5 zile). Gustul jocului nostru este mai degrabă unul semipreparat – jucăm mult schematic, respectând strict ”rețeta Miriuță”, făcă ca să își asume jucătorii de creație sarcina de a veni cu ceva condimente, cu ceva care să improvizeze, care să dea gustul. Este clar pentru toată lumea că există pofta victoriei, dar uneori rămânem totuși înfometați. Acum e bine să păstrăm pentru viitor foamea, dar, mai ales, să nu ne pierdem puterile, căci imediat apar alți adversari de devorat.

Apetitul succesului, dar și brandul ”Dinamo” a făcut ieri lumea să se înghesuie la stadion. Să fi avut noi ”Municipalul” gata, sigur îl umpleau sibienii! Privilegiații care au prins bilet au venit pregătiți de luptă, conștienți că e datoria lor să dea acel imbold esențial echipei. Cei rămași prin afară, fie s-au resemnat în fața unor televizoare, fie au privit din stradă sau cățărați pe gardurile stadionului nostru dezbrăcat pe 3 părți. Te doare sufletul să te gândești că lași spectatori pe dinafară, dar pe de altă parte exista și perspectiva tristă ca nici aceste ultime meciuri să nu se fi putut juca la Sibiu, să fim cu toții pe dinafară. Așteptările sibienilor au fost mari pentru acest meci, se căuta o salvare rapidă din adâncurile clasamentului, mai ales că Dinamo venea cu o formulă de echipă nu experimentată ci experimentală. Exista comparația cu prestația lui Dinamo la Călărași, dătătoare de speranțe pentru noi, doar că în fotbal matematica nu se aplică atât de ușor, condițiile sunt de la meci la meci diferite. Acum, cu Dinamo, marea diferență față de a ceea ce a fost la Călărași a fost la capitolul fizic. S-a văzut în prima jumătate de oră că echipa noastră împinge jocul, domină la mijloc și că golul izbăvitor va veni din simpla împingere tot mai apăsată spre poarta bucureșteană. Din păcate, elementul esențial în acest final de sezon este ritmul etapelor, cel care secătuiește forțele. Una era când se juca doar un meci pe săptămână și cu totul altceva acum când se înghesuie etapele intermediare. Noi suntem condamnați să folosim echipa de titulari, să rotim un lot de vreo 16 jucători (dintre care unii mai cad suspendați sau accidentați). Dinamo, pe de altă parte, a schimbat liniile ca la hochei. Chiar și așa, cu ei neexperimentați, după prima jumătate de oră de forțare din partea noastră, argumentul fizic a început să fie vizibil în favoarea dinamoviștilor. Atunci a început mijlocul să le aparțină, să aibă joc de posesie, să paseze mai mult la centru, iar noi să le răspundem cu pase din ce în ce mai lungi, cu joc de contraatac împotriva unor echipe care părea relaxată și cu egalul.

Dinamo a venit să experimenteze la Sibiu, dar nu a venit să se lase învinsă. Ei folosesc acest final de campionat pentru a-și testa lotul, pentru a face o triere a jucătorilor pentru sezonul următor. Asta îi face imprevizibili și, luați individual, pot fi periculoși. Fiecare jucător dinamovist, mai mult rezervă în timpul sezonului, știe că dă în aceste ultime etape un examen de admitere, vrea să impresioneze, vrea să prindă ultimul tren în lotul lui Rednic. Formația suferă ca și legare a jocului, dar câștigă pe partea de ambiție individuală în joc și, de asemenea, pe partea fizică. Este clar că ei sunt mai odihniți decât noi, iar la nivel de lot Dinamo este în mod cert peste noi. A fost un meci între rezervele lor odihnite și ambițioase și titularii noștri, vlăguiți, și poate și mai ambițioși. Să mai adăugăm că pe final de meci, Rednic a făcut schimbări, au intrat și la ei titulari odihniți, iar asta a făcut ca pericolul să crească pentru noi. De exemplu jumătatea de oră în care a jucat Zenke a aranjat mai mult jocul lor, ne-a făcut un mare stres pe partea stângă. Egalul care a rezultat este echitabil, conform cu realitatea din teren. Două ocazii mari pentru noi, plus câteva alte tresăriri, contra a câtorva șanse și pentru ei, mai ales bara de la ultima fază a meciului.  

Fără să fiu resemnat sau lipsit de încredere pentru etapele care vin, spun însă că în meciul cu Dinamo nu cred că se putea mai mult. Ca să câștigăm trebuia să dăm gol din puținele ocazii avute, iar asta ținea de eficiență maximă și de o doză de noroc. Să admitem că nu am avut niciun șut pe poartă, dar probabil că nici nu ne-am fi așteptat să facem un bombardament. Jocul nostru a curs mai mult pe flancuri, pentru centrări, nu pe zona centrală, pentru șuturi. Nu am ce să reproșez în privința alcătuirii lotului. Dimpotrivă, am de lăudat ideea excelentă a rocadei între Serediuc și Popovici. Cum Tătar era suspendat în acest meci, mie mi-a fost cel mai teamă de varianta cu Popovici apărător stânga. Serediuc însă a fost alegerea mai bună, a compensat bine prin viteză pe acel post, iar experiența jocului de bandă l-a ajutat să acopere binișor zona. Popovici, pe de altă parte, a fost bun ca mijlocaș și cred că a avut și o motivație de 250% ca să demonstreze ceva dinamoviștilor, după ce renunțaseră în iarnă la el. Miriuță a găsit soluția bună pe partea stângă, iar acum, în perspectiva următorului meci, cu Popovici accidentat și cu Tătar revenit, aș sugera ca Tătar să fie lăsat ca mijlocaș (o poziție care știm din sezonul trecut că o adoră) și Serediuc să fie tot fundașul stânga. Ar fi o soluție de avarie, dar o variantă care ne-ar putea aduce un plus mare pe jocul ofensiv.

Începutul meciului cu Dinamo ne-a aparținut, am putut controla mijlocul cu Dumitriu și cu Dâlbea. Dinamo încă nu era închegată pe teren, marcajul în zona centrală era destul de larg, așa că ai noștri aveau timp să pună mingea jos, să paseze. Din păcate intrările spre careu se făceau tot pe lateral, acolo unde, pe benzi, perechile de jucători funcționau destul de bine. Am văzut în startul partidei dese urcări ale lui Serediuc sau Mățel, combinații în viteză și încercări de centrare. Păcat că nu a venit și Offenbacher mai mult la joc, să vină spre pase, să se implice mai mult pe centru, să creeze spații. Dacă am fi putut presa și pe zona centrală, probabil că începutul partidei ar fi fost un iureș ofensiv din partea noastră. Apoi însă Dinamo s-a consolidat, relațiile lor de joc au început să meargă tot mai bine, au început să ne citească armele. Dacă în startul partidei Blănaru a zbughit-o în 2 rânduri pe lângă Ciubotariu, pe la mijlocul reprizei deja apărătorul dinamovist stătea câțiva pași mai în spate, intuia mai bine cum merge lansarea lui Dâlbea spre Blănaru. La fel și pe centru, spațiile s-au strâmtorat, avântul nostru s-a cam topit. Dinamo începuse să joace mai legat, nu mai greșeau atâtea pase la centru, combinau mai mult de-a latul, joc de siguranță, care ne făcea tot pe noi să alergăm mai mult, în căutarea mingii.

Pentru mine remarcații meciului, de la noi, ar fi Dâlbea și Dandea, la care îl adăugăm neapărat și pe Blănaru. Atacantul nostru a sprintat mult, până la epuizare, fiind înlocuit pe final de meci. Poate mai puțin vizibili, cei doi stâlpi vechi ai mijlocului și ai apărării noastre s-au luptat și ei eroic. Nu au fost scutiți de dueluri dure, de lovituri și de crampe, iar pe umerii lor va sta cea mai grea povară a refacerii la timp pentru meciul de la Iași. Un plus dau pentru Dâlbea, care a avut în față un mijlocaș extrem de periculos, pe Nistor. L-aș mai evidenția și pe Mățel, omul cu cele mai bune centrări. La ambele ocazii mari ale noastre, la lovitura de cap a lui Offenbacher și la cea a lui Blănaru, centrările au venit de la Mățel, pe o traiectorie excelentă, imposibil de interceptat de portarul advers. Cei care m-au dezamăgit au fost Besart și Offenbacher. Macedonianul mă așteptam să mănânce terenul după ce a fost introdus la jumătatea reprizei secunde. Practic i s-a mai dat o șansă de a convinge în acest sezon, dar a părut complet neintegrat în jocul colectiv al nostru. Iar la Offenbacher, eterna poveste: rămâne lungi perioade amorțit lângă mijlocașii sau apărătorii adverși, nu vine mai aproape de minge, să facă spații, să primească pase, să lucreze pentru construcție. Ar fi nevoie ca el să facă asta, nu să alerge tot Blănaru în locul lui, ar fi nevoie ca Offenbacher să își asume rolul de jucător de creație, de ”număr 10”. Din păcate, în repriza a doua, prezența lui pe teren era inutilă. Câtă vreme noi pasam deja doar lung, schimbarea lui Offenbacher cu Tsoumou devenise logică. Păcat că s-a făcut prea târziu, doar în minutul 81. Probabil că Miriuță a ezitat să facă schimbări prea rapid de teama eventualelor probleme fizice ale jucătorilor. În orice moment Dâlbea sau Dandea ar fi putut ceda, la fel cum a pățit Popovici. Repriza a doua a fost o muchie de cuțit pentru noi, pentru că un eventual gol dat de Dinamo ne-ar fi putut arunca în abisurile disperării. Așa, cu acest 0-0, amânăm deznodământul pentru altă etapă, pentru alt adversar poate mai accesibil. Știu însă că și această remiză este o dezamăgire pentru mulți spectatori, care probabil așteptau mai mult, poate un fotbal mai frumos, mai aerisit. Să păstrăm însă proporțiile, să vedem și să apreciem lupta sibienilor. Suntem în campionatul României, am avut în față un adversar puternic, cam așa se poate juca în aceste condiții.

Este clar că trebuie să mergem la Iași ca să facem o surpriză. Și cred că meciul de la Iași ne poate fi mai favorabil, chiar așa, jucat în deplasare, decât a fost cel cu Dinamo. Trebuie să avem grijă, pentru că moldovenii par a lega mai bine jocul față de ceea ce au arătat în prima parte a play-out-ului. Poate că ar fi interesantă o revenire scurtă la sistemul 5-3-2, cu o consolidare bună a defensivei și cu o nouă șansă pentru Blănaru și Tsoumou. Ne-ar ajuta să ne folosim forțele mai eficient. Ar fi în primul rând o mare surpriză pentru ieșeni, apoi ar compensa lipsa de implicare în joc a lui Offenbacher și ne-ar ajuta să jucăm ceea ce ne place cel mai mult: pasa lungă. Creionul e la Miriuță. Dorința de victorie, se vede, este la toți.

Ne așteaptă un final de calcule, o cursă umăr la umăr, un sprint final ca de ciclism. Ne uităm peste umăr la competitori, la Călărași, la Voluntari. Sperăm să se împiedice, dar mai mult trebuie să vedem ce facem noi înșine în următoarele două etape, până la finalele din ultimele două meciuri. Important este să adunăm puncte de unde putem. De-acum fiecare mutare contează, marja de calcule va fi tot mai subțire cu cât sunt mai puține etape rămase. Chiar și egalurile sunt bune – mai avansăm un pas chiar și cu ele. Este ca la șah, atunci când ai un final cu pionii, deloc spectaculos, dar foarte încordat. Câștigă cel care este mai atent, cel care are nervii mai tari și cel care are poate acel pion în plus.

Albu

Lasă un răspuns