GOLgota unui egal cu campioana

După o lună jumătate de hibernare fotbalistică, cred că fiecare suporter sibian a fost cu sufletul la gură pentru meciul cu CFR-ul. Toți voiam să vedem dacă și cum va mai continua minunea de formă în care intrasem în finalul lui 2018, după care, deși nimeni nu recunoaște, fantezia secretă a tuturor este play-off-ul.

Însă în săptămânile astea de pauză se puteau întâmpla multe care să frângă zborul Hermannstadt-ului: adversarele să se întărească, să ne desfacă tactica, pregătirea fizică să nu ne mai țină cu un nivel peste celelalte echipe, transferuri reușite și nereușite, jucători neintegrați. Meciul de la Cluj avea să ne arate clar pe ce parte a curbei de formă ne aflăm, pentru că, da, la momentul actual CFR-ul este testul suprem, este cu un cap deasupra celorlalte competitoare din fotbalul românesc, o echipă ce le macină pe toate celelalte, încet și sigur, meci de meci. Din această perspectivă nu doar scorul conta, ci și felul în care se prezenta echipa noastră, cum rezistam împotriva unui adversar sudat și neschimbat de mai bine de un sezon.

Acum, după acest 1-1 istoric, impresiile se amestecă. Pe de-o parte egalul pe terenul campioanei este în mod cert un succes pentru o nou-promovată. Rămâne însă impresia finalului în corzi, a suferinței și a meciului în care fundașii au scos mingea de 3 ori de pe linia porții, iar portarul a trebuit și el să pareze un ”dublu penalty”. Este cam nedrept să vedem lucrurile așa, ținând cont că în prima repriză echipa noastră chiar a arătat foarte bine. Este clar că după pauză a fost dictată strategic o retragere în tranșee, o apărare de redută asediată, care să țină de o victorie formidabilă. Ne-a lipsit doar un sfert de oră să rezistăm furtunii clujene. Acum însă priviți meciul din tur de la Târgu Mureș, acel 0-1 în care noi am arătat chiar mai bine decât CFR-ul. Dintr-o dată toate lucrurile par în altă lumină, nu?

Să judecăm însă faptele așa cum sunt, la final. Egalul pe terenul campioanei este, de fapt, o victorie, indiferent de împrejurări. Sigur că nimeni nu apreciază frica din a doua repriză, mai ales că în prima parte echipa noastră a arătat că poate că are curaj, a arătat viteză de pasare, că poate găsi spații și poate duce mingea rapid la poarta adversă. Cum ar fi fost un 2-0, vă întrebați? Așa cum a fost la un moment acel 2-0 pentru Gaz Metan, tot pe terenul CFR-ului, într-un meci terminat 2-2 și cu penalty ratat de clujeni în minutul 93. Dar Miriuță poate s-a uitat și la egalul Călărașiului tot la CFR, acel 0-0 cu anti-joc total și fără ocazii ale CFR-ului. Cred că asta a încercat să îmbine. Cu avantaj sau fără la pauză, tot ar fi urmat o retragere a noastră în apărare. CFR-ul, chiar cu un lot avansat în vârstă, au un mare atu fizic, e o echipă ce aleargă în minutul 80 ca în minutul 10. Iar dacă atunci, în minutul 80 ieși la joc cu ei, dar nu ai resurse fizice, devii victimă sigură. În plus, e un adversar care te amețește în pase, care dublează fantastic pe benzi, cu Deac, Camora, Manea (doar câteva exemple) și, peste toate, au și joc aerian excelent. De asta a rezultat o ploaie de centrări, de cornere în careul nostru și impresia de apărare disperată. Am avut oarecum noroc cu absența lui Culio, dirijorul CFR-ului, cel care ne-ar fi făcut mult mai multe probleme pe centru, de genul celeia din care s-a încasat golul sau ca cea din care s-a luat penalty-ul.

Tactica acestui meci a fost una în continuă mișcare. Aparent echipa a fost exact ca cea din 2018, cu apariția doar a lui Popovici pe teren, pe pozitia de mijlocaș, cu rol de a bloca și el valurile clujene. Totuși, în spatele lui au fost doi fundași transformați din mijlocași la închidere. Atât Dâlbea cât și Dandea au fost probabil preferați datorită experienței lor, cum știu să închidă spațiile și a jocului aerian. Desenul tactic inițial nu cred că a surprins pe nimeni, iar funcționarea lui a fost evidentă. O primă problema a apărut însă la accidentarea lui Company, pentru că atunci a trebuit operată o improvizație din mers. Atât Company cât și Tătar par acum de neînlocuit, nu avem dublaj de calitatea lor. Repriza a doua nu a început cu o apărare disperată a noastră. Dar a început cu un penalty picat din senin și care a arătat cât de repede poate te poate executa CFR-ul. Cred că abia atunci s-a instaurat panica în echipa noastră, iar șansa de a fi rămas totuși în avantaj și după penalty l-a făcut pe Miriuță să sune retragerea, cu toate trupele, chiar și cu schimbări ultra-defensive de genul Blănaru – Mijuskovici. În acel moment orice posibilitate să mai ținem și noi de minge s-a terminat, Tsoumou este făcut să aibă om lângă el, nu să se bată de unul singur pentru contraatacuri, pentru că în această situație e complet inutil, jucăm cu om în minus. Personal cred că era mai bine să fi rămas încă un pic calmi, să rămânem măcar încă un sfert de oră în 5-3-2-ul de început, iar apoi să se facă schimbarea lui Tsoumou, păstrându-se săgețile de fugă a lui Blănaru.

Miriuță însă știe cel mai bine resursele echipei și, deși acum vorbim despre 1-1, cu un pic și mai mult noroc meciul s-ar fi terminat 1-0 pentru noi, caz în care antrenorul ar fi fost erou. A gestionat cum a știut mai bine, a încercat supraaglomerarea careului nostru, sperând că zidul Sibiului va rezista până la final.

Până la urmă cred că toată lumea trebuie să fie mulțumită cu acest 1-1. Ținând cont de decalajul valoric dintre echipe dar și de ratările clujenilor, noi trebuie să fim încântați cu acest egal. Clujenii pe de altă parte trebuie să recunoască faptul că Hermannstadt-ul a fost un adversar competent și că au egalat greu, pe final.

Echipa noastră a arătat fix așa cum este. O echipă de locurile 7-9. Play-off-ul ar fi prea mult acum pentru noi, dar am arătat ca o echipă ce nu se intimidează în fața nimănui, una care acum se simte ca de prima divizie. Iar această atitudine ar trebui să ne ajute să nu avem accidente în play-off.

Se pare că lotul după pauza de iarnă a rămas la fel, semn că transferurile făcute sunt mai mult de acoperire sau sunt jucători încă neintegrați. Era și riscant ca tocmai cu CFR-ul să se facă experimente. Remarcații ar fi bineînțeles Căbuz, Tătar și Company (atât cât a jucat), dar și Pedro Moreira, omul ”invizibil” care e acolo unde trebuie și când trebuie. Tsoumou a rămas cu ceva restanțe, dar să ne gândim că a avut de luptat de unul singur cu cel mai bun fundaș din România, Vinicius și cu un alt fundaș de naționala Ungariei, Lang. Remarcabilă ar fi însă în primul rând echipa, felul în care jucătorii au pus osul, s-au dublat în intervenții de ultimă clipă. Se vede în continuare că există acel entuziasm care a construit forma din iarnă, acea atmosferă faină, ca de familie.

Dacă reușim să păstrăm asta, atunci este sigur: șirul meciurilor bune va continua!

 

ALBU

Lasă un răspuns