Eroii nu pier(d) niciodată!

Zi de vară până-n seară s-au luptat voinicii noștri cu balaurul retrogradării! Până la ultima secundă, la cea din urmă rază de lumină și până la ultima picătură de sudoare! În vreme ce alte echipe au luat de mult vacanță – ba încă au și revenit din ea, au început cantonamentele și transferurile – ai noștri au fost consemnați pe linia frontului. În 12 mai CFR-ul câștiga campionatul, abia în 12 iunie ne-am câștigat și noi izbăvirea. Nu mă feresc de cuvinte prea mari când spun că după un asemenea sezon, jucătorii noștri chiar sunt eroi: 40 de meciuri din campionat + cele 2 de baraj + 3 în Cupă, mare parte a sezonului tot în pribegie, fără stadion și fără o bază de pregătire la nivelul competitoarelor, lot redus numeric și în care câțiva erau la debut în prima ligă, accidentări în cascadă pe final de sezon, suișuri și coborâșuri, reveniri în ultima secundă – au trecut prin toate. Dacă s-ar da medalii de eroi pentru toate aceste lupte, vă dați seama că echipamentul jucătorilor Hermannstadt ar arăta ca al unor veterani.

Acum că s-a terminat cu bine sezonul, se vor sedimenta lucrurile, ce-a fost bun și ce-a fost rău și am mari speranțe că se vor desprinde niște lecții valoroase pentru viitor. Dincolo de căderile de formă, de incapacitatea ofensivă a echipei, cred că marele atu al echipei noastre în acest campionat a fost ambiția. Faceți abstracție de faptul că nu ați văzut scheme de ”Champions League”, că nu au avut un joc de eleganța unor toreadori, dar observați mai mult cât au muncit oamenii ce poartă echipamentul Hermannstadt. Din acest sezon, cea mai importantă etichetă a echipei rămâne munca, disponibilitatea la efort, la pressing, la dueluri. În aproape toate meciurile ai noștri au alergat mai mult decât adversarii, au pus mai apăsat piciorul și capul la minge, au dat senzația de dorință și de luptă. Că de multe ori nu le-a ieșit cum ne-am dorit cu toții, asta e o altă poveste, una amplă, cu foarte multe subpuncte. Dar pentru voință, pentru efort și pentru reușita finală, cred că acum, la capătul luptei, îi putem considera pe toți eroi.

Ultima bătălie cu U Cluj va rămâne probabil în istoria clubului nostru cu titlul de ”Cea mai frumoasă înfrângere”. Trec peste faptul că, de data asta, după aspectul general, nu meritam să pierdem și văd situația în ansamblu, văd miza și impactul acestui baraj pentru prezentul și viitorului clubului nostru. Indiferent cum, cu orice scor, cu orice evoluție, trebuia să ne salvăm! Spre deosebire de meciul de la Cluj, de data asta, la Sibiu, U ne-a luat în serios. Au venit să-și joace ultima șansă, ne cântăriseră bine și nu mai aveau acea atitudine eronată de superioritate pe care suspectez că au avut-o în meciul tur. Așadar, chiar și la adăpostul acelui 2-0 din tur, noi am avut toate motivele să ne temem de retur, să îl tratăm cu maximă seriozitate.

Rețeta era previzibilă: U Cluj încerca să se arunce în atac încă de la început, iar dacă ar fi dat un gol în prima repriză, atunci partida devenea dramatică pentru noi. Din fericire, după doar câteva minute de presiune făcută de U în debutul meciului, Hermannstadt a răspuns ca o echipă echilibrată, a tăiat elanul clujenilor și a început să arunce mingea tot mai sus, să țină jocul lungi perioade de timp departe de poarta noastră. Am avut chiar și ocazii, asta în vreme ce în spate doar foarte puține spaime. Tactica aleasă de Miriuță era cea descoperită în a doua repriză a meciului din tur, cu Antonov preferat în locul unui vârf și cu Dumitriu doar o idee mai avansat. Un fel de 4-5-1, care ne-a ajutat să blocăm jocul de construcție al clujenilor, să dominăm mijlocul. A contat la reușita acestui sistem randamentul dat de Tsoumou, cel care a luat tot meciul 2 apărători în cărcă, dar și Popovici, principalul nostru piston pentru împingerea jocului cât mai adânc în jumătatea adversarilor. Remarcabil este faptul că ambii sibieni au jucat accidentați, au tras de ei până dincolo de limita puterilor. Din nou, ca și la Cluj, Miriuță a câștigat duelul tactic, folosind fix aceleași arme: pasa lungă directă spre Tsoumou sau spre flanc, la Popovici, obținând multe auturi în preajma careului lor, zeci de secunde scurse în întreruperile acestea de joc și, din când în când, alternând cu joc de pase, de așteptare, la mijlocul terenului. Nici să fi vrut însă antrenorul nu cred că Sibiul ar fi putut juca altceva, date fiind condiția lotului și numeroasele accidentări. Pe de altă parte, Lobonț nu a avut răspuns nici de această dată, deși banca de rezerve îi permitea mult mai multe soluții. Nici măcar tactic nu a mutat în timpul jocului, de pildă să-l pună pe Coman mai în margine, mai aproape de Popovici și să ne taie calea de acces. Așa însă, Popovici primea mingile destul de liber, avea timp de preluare, avea timp să scoată măcar autul de fiecare dată. Singura mutare făcută bine de Lobonț a fost la începutul reprizei a doua, atunci când l-a introdus pe Gavra, trecând astfel la un sistem cu 3 vârfuri. Ei bine, acela a fost un șah dat nouă, la care Miriuță n-a reacționat suficient de rapid. La un sistem de 3 vârfuri poate s-ar fi impus retragerea lui Dâlbea între apărători, să trecem și noi de la 4 fundași la 5 și astfel să blocăm ofensiva Clujului, să ne asigurăm acel extra-apărător la mingile ce veneau în careu. Iar asta ne-a costat de fapt golul primit, pentru că Goga se nimerea mereu în dueluri cu fundașii laterali, nu cu cei centrali în fața cărora ar fi avut puține șanse. Mai întâi Goga ne-a avertizat, ratând după o lovitură de cap la un duel cu Tătar, apoi, după doar 2 minute, a câștigat un duel tot la cap cu Mățel marcând golul ce ne-a dat atâția fiori.   

Cheia meciului a venit însă după încasarea golului: reacția jucătorilor noștri la 0-1 a câștigat barajul. Îmi dau seama că tribuna noastră amuțise (exact când ar fi trebuit să încurajeze mai mult echipa) și că tremuram toți de emoție, dar, din fericire, jucătorii noștri nu s-au pierdut cu firea. Au tratat minutele rămase cu mult calm, cu foarte multă atenție, nu s-au mai lăsat deloc depășiți, ba încă au știut să și profite de criza de timp în care se aflau clujenii. A fost remarcabil că la 0-1, între minutele 70 și 76 (chiar am fost atent la asta), am reușit să ținem mingea doar în terenul adversarilor, departe de poarta noastră, să nici nu mai poată trece măcar de linia de mijloc. De fapt, după golul încasat și până la final, U Cluj nu a mai avut nicio ocazie periculoasă de poartă. Iar asta cred că spune totul despre atitudinea în joc a sibienilor. Fluierul final, descătușarea și sărbătoarea de la final li se cuvin, pe drept cuvânt!

Remarcații meciului cred că ar trebui să fie Tsoumou, cel care a făcut probabil cel mai bun meci al său pentru noi – un răspuns pentru multele critici ce i-au fost aduse de-a lungul sezonului, Dumitriu și Dâlbea pentru controlul mijlocului, dar și fundașii centrali de care nu a trecut nimic. Un asterisc și pentru Tătar și ale sale driblinguri în cascadă și pentru perechea sa de pe stânga, Popovici – cel care n-a rezistat însă decât 67 de minute, din cauza accidentării.

La final bucurie și șampanie, dar și priviri spre viitor. Avem deja anunțată vestea despărțirii de Miriuță. Probabil că părerile noastre față de antrenor sunt împărțite, obiectiv vorbind, el a fost motiv dar și cauză atât a urcării de formă a echipei (dacă ne amintim de perioada de după preluare) dar și a căderii mari din finalul sezonului. A avut merite atât în victoriile obținute, dar a avut și vină la unele înfrângeri. Să nu uităm însă câteva aspecte esențiale: obiectivul era salvarea de la retrogradare (un fapt realist, nu o țintă modestă), iar Miriuță a atins acest obiectiv. Apoi, foarte onorant pentru el, Miriuță a fost extrem de serios până la final și a muncit pentru salvarea de la retrogradare, a pus energie și mult suflet, deși probabil fusese contactat deja de viitorul său club. Asta arată că a fost profesionist până la capăt și, pentru asta, mai mult chiar decât pentru atingerea obiectivului, eu cred că trebuie să-i mulțumim plini de recunoștință. De asemenea, se cuvinte să-i mulțumim și antrenorului Pelici pentru că el a pus temelia actualei echipe, el a închegat grupul acesta de fotbaliști muncitori.

Iar acum, vacanța! Ei, de-ar fi măcar așa! Sezonul 2018-2019 a început în 21 iulie. Foarte probabil și sezonul următor va începe tot pe la această dată, mai ales că în 2020 e Campionat European și deci lucrurile trebuie zorite până spre vară. Iată deci că mai avem abia o lună și ceva pentru a pregăti sezonul (față de 2 luni cât au avut la dispoziție celelalte echipe de primă ligă). Timp în care trebuie să facem transferurile, trebuie rezolvată condiția nouă de regulament a celor 2 jucători sub 21 de ani, iar toate aceste mișcări trebuie făcute cu maximă măiestrie, pentru că obiectivele următorului nostru sezon sigur vor fi mult mai mari. Îi avem acum și pe domnii Mureșan și Zamfir la club, deci suntem îndreptățiți să avem mari speranțe.

Dar tot în pregătirea următorului sezon trebuie neapărat să se facă pași pentru reconstrucția stadionului, în prima fază probabil gazon și nocturnă, apoi ridicarea tribunelor. Totul va trebui făcut în ritm accelerat, iar lucrările ar fi trebuit pornite, dacă se putea, de ieri! Orice întârziere va afecta grav echipa, bugetul ei, relația cu suporterii și rezultatele, ne va pune iarăși pe drumuri. Sezonul acesta am văzut cu toții cât ne-a afectat, așa că nu cred că ne putem face de râs și în sezonul viitor. Hermannstadt merită respectat pentru ceea ce a reușit și merită susținut. ”Botezul de foc” a trecut, de-acum eu cred cu putere că această echipă poate face istorie pentru Sibiu!

Albu

Lasă un răspuns