Două ouă roșii, de Paște: 0-0

Prea-așteptatul meci al salvării tuturor situațiilor, a fost până la urmă un chinuitor derby de divizia secundă. Nu că ar fi lipsit dorința și implicarea formațiilor, dar jocul a abundat în execuții eronate, de la pase simple scăpate în auturi, la respingeri stângace și până la multe lansări ”iepurești” care ajungeau doar la portari. Într-un astfel de meci portarii au avut mult de lucru, dar nu ca să apere cine știe ce șuturi, ci ca să tot degajeze, să repună mingea sau să curețe careul. Chiar cred că la Călărași mai mult au jucat mingea portarii decât atacanții celor două echipe. Deci mult așteptata bătălie pe viață și pe moarte a fost mai degrabă o ”păruială” fără niciun deznodământ. Totul se amână pentru altă etapă. Iar noi rămânem cu acest 0-0, ca două ouă intacte de Paște, așteptând alte ciocniri pentru a ieși din zona roșie.

Altfel, atmosfera de divizia secundă a meciului a fost întregită și de tribunele golașe ale stadionului din Călărași. Cum se poate ca un suporter al unei echipe locale să nu vină la un astfel de meci decisiv, indiferent de zi sau de oră? Un oraș care își dorește o echipă în prima ligă ar trebui să umple până la refuz un stadion, pentru a demonstra că merită prezența în lumea bună a fotbalului autohton. Ne uităm noi sibienii cu jind, cei care nu am avut până acum deloc echipa acasă și ne întrebăm cum ar fi arătat tribunele unui astfel de derby la Sibiu? Cum s-ar fi umplut, cum ar fi încurajat, cum ar fi participat la meci? Ei bine, faceți-vă încălzirea: în curând intrăm și noi, sibienii, în acțiune. Oricare ar fi rezultatele și forma echipei, noi, suporterii din Sibiu, nu avem voie să dezamăgim! Pentru sprintul final al acestui campionat, suporterii sibieni trebuie să fie ultima armă, una ce poate salva acest sezon.  Putem fi al doisprezecelea jucător și, desigur, putem fi jucătorul cel mai în formă!

Despre echipă însă, după ”hopul Călărași”, lucruri bune și nu prea. La partea bună aș nota foarte apăsat ambiția pe care o au ai noștri. Este clar că se vrea, că se aleargă, că există o dorință uriașă de a scoate echipa din zona roșie a clasamentului. Cred chiar că se vrea atât de mult încât apasă teribil teama de greșeală – de multe ori se alege soluția sigură, previzibilă pentru adversar, în detrimentul surprizei. Fotbalul nu este doar strategie și schematică, de multe ori este și improvizație. Iar asta lipsește, fapt ușor de sesizat mai ales în zona careului advers. Acolo, un dribling scurt, o rupere de ritm, pot face diferența, pot transforma un atac într-o ocazie de gol. În afară de Jazvic, nu văd pe nimeni să aibă acest curaj, nimeni altcineva nu și-a creat ocazii pe cont propriu. Cum-necum, Jazvic a avut câteva astfel de situații, cât să merite titularizarea sa în acest meci și probabil și în următorul. În rest este oarecum frustrant când vezi reticența alor noștri de a șuta la poartă. Îmi vine în minte situația din a doua repriză când într-o fază de 3 la 3, în careul advers, mingea s-a pasat ca la rugbi, de la unul la altul, fără să încerce careva șutul la poartă. În cele din urmă, a ajuns până și Dâlbea la careul advers și a tras el, ca și cum el ar fi atacantul nostru.

Dar am zis că acum scriu despre lucruri bune, frumoase, ca într-o zi de sărbătoare. Deci să mă țin de cuvânt. Un alt lucru bun este așezarea tactică la acest meci. A fost un 4-4-2 mult mai mobil, în care Lendric și Blănaru coborau mai mult pentru o densitate mult mai mare la mijloc. Da, am avut posesie, da, am sufocat adversarul în prima jumătate de oră, lucru rar întâlnit până acum. Erau minute în șir în care gazdele abia treceau de mijlocul terenului. Poate acea jumătate de oră ar fi putut fi hotărâtoare, poate atunci am fi reușit să ne punem și pe tabelă evidenta superioritate. Din păcate, posesia noastră se făcea cu pase ale lui Dâlbea și Dandea, nu cu linia în care era Offenbacher – austriacul fiind din nou absent în lungi perioade ale jocului. Tot la capitolul absenți l-aș pune și pe Lendric și chiar și pe Blănaru, cu singura mențiune că ”Ștefan cel Iute” a mai apărut în unele situații de sprint, însă fără ca centrarea finală să fie una utilizabilă. Surpriza tactică a lui Miriuță a fost anulată însă treptat de Alexa prin înlocuirile pe care acesta le-a făcut, iar apoi jocul s-a mai echilibrat, fără ca antrenorul nostru să mai poată schimba ceva semnificativ. Este semn că Dunărea e mai versatilă din punct de vedere tactic, în vreme ce pe banca noastră opțiunile radicale lipsesc, schimbările sunt mai degrabă post pe post.

Este lăudabil că am dominat meciul din postura echipei vizitatoare. Nu știu dacă am fost noi prea avântați (căci nu părea să facem un pressing ucigător) sau dacă Dunărea a fost la cote prea ”scăzute”. Cert este că deși am avut plimbat mingea lungi perioade de timp, ocaziile noastre au fost destul de firave. Ici-colo un carambol între adversari, un luft al călărășenilor, dar mai nimic construit de noi. În schimb, Dunărea a avut două ocazii imense în a doua repriză, ambele prin Gabi Iancu: lovitura liberă de la 17 metri scoasă excelent de Căbuz și ratarea uriașă din prelungirile meciului, ceva asemănător cu ratarea lui Tsoumou din etapa precedentă. Cum însă la Călărași norocul ne este prieten, am scăpat cu bine și de această dată.

Dominarea noastră și jocul previzibil a făcut să pară că noi atacăm pentru a scoate penalty-uri. Se va mai vorbi un pic despre cele 2 situații de henț în careu ale adversarilor. Da, la ambele mingea a fost atinsă cu mâna, dar cred că ambele faze pot fi scuzate, în lipsa sistemului VAR. Sunt faze rapide, arbitrul trebuie să fie sigur că a fost contact, că a existat distanță, iar mișcarea mâinii nu era naturală. Personal cred că Hațegan putea să dea sau putea să nu dea penalty, oricum ar fi procedat tot ieșea scandal dintr-o parte sau din alta. De altă fază însă m-aș lega, tot de penalty, în a doua repriză. A fost acel joc cu piciorul sus al lui Mendy (cred), atunci când Jazvic a lovit mingea cu capul din centrul careului mare. Acolo a fost imprudență a apărătorului Dunării, a fost contact cu Jazvic, deci se cerea penalty, fără prea multe discuții. Însă, dincolo de toate, noi trebuie mai întâi să ne creăm 2-3 ocazii clare și abia apoi să facem analize de arbitraj.

Singurul lucru pozitiv, fără nuanțe, după meciul de la Călărași, este sudarea cuplului Mățel-Petrescu. Petrișor a fost principalul nostru om care a dus mingea sus, în atac, de multe ori a reușit să țină posesie acolo și chiar să întoarcă pentru urcările de centrare ale lui Mățel. Fundașul nostru dreapta centrează destul de bune, deci s-ar putea ca de-acum înainte să avem ceva opțiuni de lucru în partea dreaptă. Din perspectiva mea, Petrișor Petrescu a fost omul meciului, atât cât a fost în cuplu cu Alex Mățel. Însă tocmai Mățel a fost primul înlocuit din echipa noastră – posibile probleme fizice sau medicale, altfel nu găsesc logica mutării. După intrarea lui Serediuc randamentul pe dreapta n-a mai fost atât de puternic, poate și din cauză că și Petrescu părea epuizat – fiind la final de meci și el schimbat. Totuși, e o diferență mare, sesizabilă, între cuplul de jucători de pe dreapta și cel de pe stânga, acolo unde Jazvic tinde să ia acțiunile pe cont propriu, iar Tătar preferă mai mult centrarea. Cât despre centru și acțiunile pe-acolo, încă nu existăm. Mai bine să nu redeschidem subiectul.  

Până la urmă acest 0-0 este just pentru felul în care s-a jucat. Nu-i tocmai o tragedie că nu am câștigat la Călărași, deși era o ocazie de aur să scăpăm măcar de locurile fierbinți ale retrogradării. Suntem încă pe locul de baraj și prin jocul rezultatelor încă vedem Voluntariul la distanță tangibilă. Înainte însă de a ne face calcule, trebuie să jucăm mult mai bine. Acum nu mai e vreme de revoluții tactice, de înlocuiri de antrenori, trebuie să prestăm cu ceea ce avem. Singura schimbare radicală va fi însă revenirea la Sibiu. Această revenire s-ar putea produce chiar mai repede, din meciul următor de la Mediaș, acolo unde suporterii sibieni au în sfârșit șansa de a fi ca acasă. Mai sunt 7 meciuri de jucat, 4 vor fi la Sibiu, iar dacă reușim ca și la Mediaș să fim ca acasă, situația pare și mai optimistă: în scenariul acesta ar fi 5 meciuri acasă (din care 3 consecutive!) și doar 2 în deplasare, asta ar putea schimba clasamentul! Va fi un imbold uriaș pentru echipa noastră să se vadă din nou acasă, de asta cred că suntem cu toții convinși. Contează însă ca suporterii sibieni să poarte pe umerii lor echipa, să reușească ceea ce se reușește de atâta timp la CSU și ce am văzut că s-a reușit chiar și anul trecut la Hermannstadt, în liga secundă și în Cupă. Am văzut cu toții publicul sibian fiind activ pentru echipă, știm ce putem realiza împreună, să credem deci în echipă, dar mai ales, să credem în noi, în suporteri!

Albu

Lasă un răspuns