Cupă și după

Aventura din Cupă, ce părea promițătoare, nu a mai fost nici pe departe atât de curajoasă ca cea de anul trecut și s-a sfârșit brusc, neputincios, în pragul unor semifinale ce cred că ne-ar fi putut fi accesibile. Prin comparație, în epopeea de anul trecut din Cupă abordam fiecare partidă cu tot ceea ce aveam mai bun, chiar dacă eram de liga a II-a, însă e drept, jucam acasă, avântul stadionului ne dădea aripi. Cam acum un an, dacă vă amintiți, cu un stadion plin, făceam meciul acela istoric cu FCSB-ul și făceam ca întreaga țară să audă de echipa noastră. Aseară însă, într-un teribil anonimat, am văzut două echipe ce au vrut mult cu puțin, au făcut economie de resurse, dând mai mare importanță meciurilor din campionat. O fi bine, o fi rău, restul sezonului ne va spune. Eu știu însă că o repetare a parcursului de anul trecut ne era la îndemână, eram foarte aproape, din nou, de zona de mare performanță, cea care dă motive de mândrie suporterilor.

E drept, simpla rămânere în prima ligă, în condițiile vitrege avute anul acesta, poate fi și ea socotită o performanță.  Dar până acolo mai e cale lungă, iar meciul de ieri nu e deloc dătător de speranțe. Cea mai mare problemă este că în componența de ieri echipa a fost foarte departe de spiritul combativ pe care l-a arătat până acum, pare că s-a dezintegrat jocul colectiv, mai cu seamă cel de presiune, de recuperare a mingii. Impresia aceasta este mai apăsătoare pentru prima repriză, atunci când și adversarii au tratat partida mai serios. Iau și acest aspect în considerare, pentru că după pauză, Viitorul și-a demonstrat din plin imaturitatea, relaxându-se evident la adăpostul acelui 2-0.

Prima repriză însă a fost un ”festival al neputinței” pentru noi și sper ca singura sursă a acestei probleme să fi fost cârpelile încercate în acest meci, faptul că ne-am odihnit oamenii de bază. Acum se vede cât cântăresc de fapt Tătar și Dâlbea, la fel cât contează și acea tactică de 5 fundași în care oamenii din benzi apucă să își facă mai bine meseria pe ambele faze. Îmi pare rău s-o spun, dar ieri nu am văzut nici competență individuală pe posturi și nici dublajul acela prin care jucătorii noștri știu să acopere erorile individuale ce apar inerent. Cred că asta a văzut și Miriuță, destul de rapid, de vreme ce la pauză a operat imediat 2 modificări. Nici scorul și nici exprimarea din teren din prima repriză nu îi mai dădeau speranțe cu formula de start. Pur și simplu jocul nu s-a legat deloc și, mai grav, cred că dacă Viitorul era o echipă mai matură, până la pauză putea fi mult mai rău pentru noi. Așa, pentru cine vede doar rezumatul meciului, penalty-ul caraghios primit de Viitorul și evoluția scorului, ne-am scos oarecum, istoria meciului nu arată chiar așa de rău. Însă prima repriză a fost alarmantă prin neputința minut cu minut arătată de echipa noastră.

Penalty-ul primit de Viitorul este în tipicul celor care se dau în România, unde arbitrii par a fi uneori împrumutați de la baschet. Am fi putut spune că acel penalty a decis practic meciul, ne-a dat peste cap așezarea, doar dacă am fi avut un suflu de joc după aceea. Doar atunci am fi avut dreptul la recurs la arbitraj. Din păcate, cursa de recuperare a acelui 0-1 din startul meciului ne-a arătat clar lacunele din jocul ofensiv. Pe flancul stâng al apărării Viitorului era un imens bulevard, unul pe care ai noștri au putut urca lejer, în repetate rânduri, dar tocmai acele urcări ne-au arătat, din nou, problema pe care o avem în zona careului. Am văzut o sumedenie de centrări date în primul adversar, am văzut că nu există automatisme pentru finalizare coerentă, că nu se simt jucătorii din atac pentru demarcare pe scurt sau pe lung, cine stă la centrare și cine vine aproape, pentru schemă de șut. Am văzut prea multă precipitare, din nou, vârfuri esențiale pe centru apărute ilogic în benzi – de data asta Tsoumou –  și, mai ales, am văzut încercări de șuturi fanteziste în niște faze în care trebuia poate încercată pătrunderea în careu. Știm cu toții că Dumitriu a dat niște șuturi fantastice sezonul acesta, dar cred că începe să sufere de prea multă încredere în sine, fix cum se întâmplă uneori la baschetbaliști: când unui jucător îi intră câteva aruncări de 3 puncte, apoi începe să forțeze prea mult numai cu acele aruncări. Măcar la el șuturile aveau o explicație. Pentru alții șuturile trădează lipsa de viziune, de idee de continuare a fazei sau poate nevoia de a se evidenția, de a juca pentru sine, pentru impresari și transferuri, mai puțin pentru echipă. Fotbalul ar trebui să fie un joc simplu, unul de pasare și de coordonare, de soluții simple, nu de lovituri ce reușesc unui fotbalist de primă ligă românească o dată la vreo 20 de încercări. Trec de faptul că nu avem playmaker, dar nu avem nici jucători care să aibă o constanță în centrări.

Ce-a fost după pauză a fost într-adevăr o revenire, Miriuță a dat maxima tentă ofensivă pe care o putea da echipei. Mi-ar fi plăcut totuși să revenim cu goluri din faze mai inspirate, nu dintr-un autogol și dintr-un ”auto-penalty”. În afară de faza cu șutul în bară a lui Offenbacher, cu greu pot semnala vreo situație în care am desenat fotbal. Ici-colo câte un slalom al lui Besart, o continuare pe tranziție ofensivă a lui Popovici, mici licăriri într-o mare beznă. Iar atunci când avem sistem ofensiv, defensiva este de o fragilitate îngrijorătoare. Un vulpoi bătrân (și lent) ca Eric a făcut ce-a vrut în fața tuturor apărătorilor noștri, a dat lovitura de grație unei echipe ce, până la final a arătat că recuperarea celor 2 goluri fusese într-adevăr o chestiune de noroc, nu de forță.

Una peste alta, după acest meci este clar că unii jucători nu vor putea suplini titularii echipei noastre, că se menține și se adâncește o criză de încredere. Vedem multe gesturi de frustrare pe teren (cel mai expresiv indicator pentru asta e Tsomou), vedem uneori panică, atât defensivă, cât și ofensivă și, în loc de mai multă claritate, de la meci la meci e mai multă încâlceală. Este clar că s-a vrut îmbunătățirea jocului din iarnă, dar că, cel puțin în acest moment, ultimele achiziții nu pot da plusul necesar.

Totuși, meciurile revelatorii pentru noi de-abia acum încep, iar primul, cel cu Iașul, e deja ca un meci de play-out. Echipele contra cărora am jucat în 2019 sunt fiecare atipice: CFR te strivește cu forța sa, Viitorul și FCSB-ul au joc de pase și creativitate, imprevizibile, iar Astra și Craiova sunt echipe solide, cap-coadă. Pentru o formație cu obiectiv de salvare de la retrogradare, așa cum suntem noi, poate e nedrept să fim prea aspri cu echipa atunci când forțele sunt inegale. De-abia acum vom da de adversari de talia noastră și, cel puțin în sezonul regulat, s-a văzut că Miriuță a știut să scoată puncte cu astfel de adversari. Am ieșit din Cupă, de-acum important e… după!

Albu

Lasă un răspuns