Cum se cară apă cu sita?

Înfrângerea de la Voluntari vine la pachet cu, probabil, cea mai dezamăgitoare prestație din acest sezon. Nu mă feresc de termeni, ci sunt sigur că toată lumea aștepta și își dorea cu totul altceva, ridicarea la nivelul unui joc decisiv și la ambiția pe care am văzut-o în repetate rânduri de-a lungul sezonului la jucătorii noștri. În schimb, cu excepția unor zvâcniri individuale în primele minute, la Voluntari am văzut disoluția unei echipe, a unui sistem de joc. Minutele au trecut implacabile și cred că noi, suporterii Hermannstadt, cu ochii pe ceas, am tot așteptat trezirea echipei. Cu adevărat trist este că pare că toate problemele s-au înghesuit în acest meci capital: nu a mers nimic, nici pressing, nici joc de posesie, nici apărare sigură, nici capitol moral sau fizic, ba încă jucătorii noștri au căzut secerați de accidentări, unul după altul, cu accidentări din senin ce par a arăta probleme într-adevăr grave, musculare. Cred că toată lumea și-a dorit altceva, cred că toți au fost conștienți că o victorie ne salva tot sezonul, doar că, de data aceasta, echipa a fost precum o sită, una prin care s-au scurs invariabil punctele.

Cumva norocul ne mai ține agățați cu o mână de ultima creangă a acestui sezon, ne face să nu cădem încă în disperare. Imaginați-vă însă că în această etapă am fi jucat noi înaintea Călărașului și am fi stat apoi la mâna lor pentru a nu retrograda deja matematic încă de acum. Așa ne mai legăm oarecum speranțele de ultimul meci. Va fi unul de ”baraj sau… bagaj”.  

Aș vrea să uit cât mai multe lucruri din ceea ce a fost la Voluntari, aș vrea să mă prefac că nu s-au întâmplat. Aș vrea să ne recuperăm cumva moralul pentru meciul cu Dunărea, pentru că doar cu un șoc  și cu multă încredere ne mai putem trezi și salva. Dincolo de toate neajunsurile de joc, acum cel mai mare blocaj este cel de moral, iar asta se vede, în fiecare fază, la fiecare nesiguranță. Băieții noștri sunt aceiași de pe parcursul sezonului, dar parcă niciodată nu i-am văzut făcând atât de multe erori, atât de diverse, precum în aceste ultime etape. E alarmant, cu atât mai mult cu cât acum chiar avem de-a face cu nişte adversari accesibili. Înţeleg că Gazul era în vârf de formă și că joacă relaxat, din plăcere, că Dinamo e echipă de play-off și când folosește rezervele sau că Botoșaniul te poate învinge doar din fentele lui Fabbrini. Însă Poli Iași, Voluntari sau Dunărea chiar sunt la nivelul nostru, au aceleași probleme ca și noi. Poate mai mari la noi și la călărășeni. Asta e singura mea speranță pentru meciul decisiv, cel care ne poate duce în ultima clipă la baraj, că jucăm cu o oglindă a Hermannstadt-ului. Dar apoi, la baraj, parcă îmi pare mai greu să bați o echipă de liga a doua care leagă bine victoriile, care are siguranță de joc și apetit de performanță, decât echipele obosite din play-out.  

La capitolul oboseală este clar că stăm foarte rău. Ne putem plânge și nu prea, căci toate echipele din play-out au avut același număr de meciuri. Probabil însă că noi avem oboseala întregului sezon, a lungilor drumuri și deplasări, a antrenamentelor fizice pierdute din cauza pribegiei noastre. Accidentările pe care azi le-am văzut par grave, par a ţine jucătorii indisponibili câteva săptămâni. Sunt momentele acelea când jucătorul cade din senin şi face semn de schimbare. Atunci ştii că nu mai poate, că e ceva grav.  Astăzi i-am pierdut pe Blănaru şi pe Tsoumou. Lendric nu e în formă, deci cine mai poate da gol duminică? Jazvic a fost și el în repetate rânduri pe jos, Petrescu nu știu dacă e recuperat pe deplin – situația pare cu adevărat gravă. Lotul pare ciuruit de accidentări și recuperări incomplete.

Poate aș mai adăuga și absența lui Offenbacher, cel care a fost eliminatul de azi, dar parcă la ce-am văzut de la el azi, absența lui s-ar putea să fie în avantajul nostru: zero mișcare de recuperare, construcție și implicare în joc puțină spre deloc, o singură fază construită cu adevărat bine, la ratarea lui Lendric, iar peste toate inconștiența eliminării, la o intrare absolut inutilă, la centrul terenului. Nu știu unde-i luciditatea și viziunea de joc a austriacului, dar să te lase cu om în minus exact la reluarea jocului, atunci când trebuia să aplici planurile antrenorului dictate la pauză, e mult prea mult. Culmea, parcă după eliminarea lui Offenbacher și intrarea lui Petrescu, echipa noastră a început să miște mai bine, ba chiar a și egalat. Însă, la 1-1, jucătorul în minus s-a simțit și probabil că fost elementul hotărâtor pentru care am și încasat golul decisiv destul de rapid. Iar apoi, după accidentarea lui Tsoumou, cu 2 oameni în minus, misiunea noastră era imposibilă.

Este vizibil deranjul jocului nostru colectiv. Cu excepția primelor minute, a unor intercepții și a sprinturilor lui Blănaru, am văzut o lipsă uriașă de sincronizare atât cu mingea la picior, cât mai ales pe recuperare. Pe de-o parte mi-au pus câteva noduri în gât cele 2-3 lansări ale noastre din prima repriză, la care mingea mijlocașului se ducea pe un culoar în careu, iar atacantul pornea în altă direcție. Pe de altă parte însă, jocul nostru de recuperare a fost unul mult prea lent, mult prea rezervat, prea ardelenesc. În condițiile în care după primul sfert de oră eram conduși, mă așteptam ca măcar până la pauză să văd un stil de totul sau nimic, o prăvălire pe ilfoveni, atât cât încă mai avea energie de joc. Trupa lui Bergodi, la adăpostul avantajului, și-a permis să joace un fotbal italienesc, să paseze la nesfârșit și să profite de faptul că noi practic îi așteptam să facă ei pasul, să vină peste noi, spre mijlocul terenului. În schimb, ei au ales să paseze de-a latul, în propria jumătate, lungi șiruri de secunde, profitând de faptul că Blănaru probabil nu putea să alerge mai mult (se vedea că are o problemă musculară), iar că Offenbacher alerga mai mult pe călcâie. Ar fi trebui poate să urcăm mai mult liniile, să urce Antonov și Dâlbea, să mișcăm chiar și linia fundașilor, să riscăm o apărare cu offside-uri, dar măcar să nu pierdem timp prețios din meci. Unde mai pui că fundașii ilfoveni nu mi s-au părut foarte siguri, aproape de fiecare dată când i-am înghesuit, când am pus presiune pe ei, degajările lor au fost slabe, ne-au dat mingea în zone avantajoase. Trebuia, cred, riscat, trebuia egalat rapid, cu orice preț.  Povestea primei reprize însă spune că de la 0-1 noi am mai avut o singură ocazie mare, pe final de repriză. În schimb au fost foarte multe momente în care nu puneam piciorul pe minge și chiar și mai multe în care aveam mingea dar o pasam noi de-a latul, în lipsă de idei. Nu au mers deloc schemele, cornele au fost irosite cu centrări slabe, în primul apărător sau, dimpotrivă, prea lungi, inutilizabile – apropo, n-am mai avut o fază din corner de nu mai știu când. Golul nostru a venit la singura centrare bună, cea a lui Mățel. Și tot gol ar fi trebuit să fie și la ocazia lui Lendric, cel care s-a speriat de minge în zona de la 11 metri. Comparăm ratarea lui Lendric, cu execuția de gol a lui Deac, atunci când am fost surprinși de o centrare și, imediat, vedem cum s-a făcut diferența.

S-a văzut foarte clar o lipsă de coordonare a echipei, una pe care n-o pun doar pe seama problemelor fizice sau în cârca lui Antonov, cel neintegrat în jocul echipei – estonianul a stat pe bancă sau în afara lotului mare parte din sezon. O privire de ansamblu asupra jocului colectiv, îți arăta că jucătorii noștri se uitau mult prea des stânga-dreapta atunci când trebuiau să ia o decizie, să iasă în față, la pressing sau să dea chiar și o pasă de 10 metri. Circulația balonului se făcea mai mereu cu două atingeri la fiecare jucător, cu preluare, asigurare și abia apoi pasă. În stilul acesta viteza de joc a noastră era pur și simplu inexistentă, nu aveam cum să avem ruperile de ritm atât de necesare pentru a surprinde o apărare ce deja stătea pe două linii. S-a văzut, de fapt, că atâta vreme cât a fost 0-0 și când a încercat Blănaru, apărarea ilfovenilor a fost foarte nesigură, a ieșit târziu la blocaj. Din păcate, eu cred că după ce ne-am văzut conduși blocajul ni l-am creat singuri, prin lipsă de soluții, prin nesiguranță și, destul de clar, prin nervozitate. Iar această nervozitate cred că a fost cea care ne-a dinamitat ieri structura de rezistență a echipei, a săpat la moralul ei. Parcă după fiecare minge pierdută jucătorii noștri căutau o explicație, se uitau cu reproș fie spre un coechipier fie, mult prea des, spre arbitru. Jazvic a și luat galben foarte rapid din cauza protestelor. Fie îndreptățite, fie că nu, protestele și nervii trebuiau domoliți. Focusul jucătorilor trebuia să fie pe minge, pe următoarea fază, nu spre arbitraj – cel care oricum nu a influențat meciul. Din păcate, tind să cred că declarațiile antrenorului nostru privitoare la arbitrajele avute de Hermannstadt nu ne-au ajutat, din contră, au creat și în sânul lotului o stare de victimizare de care nu era acum nevoie. Echipa noastră avea nevoie de calm, de concentrare pe găsirea de soluții de joc, nu de găsirea de vinovați în timpul partidei. Să ne punem în pielea jucătorilor: e foarte complicat să rămâi calm când știi că ești în meci decisiv, când ai ajuns la retrogradare după ce tot sezonul ai luptat și ai fost deasupra zonei roșii, când vezi că ești ieșit din formă, ca ești obosit (ai noștri sunt extenuați acum, asta e sursa accidentărilor) și că nici coechipierii nu te pot ajuta mai mult. E o presiune uriașă care apasă puternic pe moralul echipei, o presiune care provoacă de fapt și erorile. Iată că până și apărătorii noștri centrali au greșit meciul acesta, că până și Dandea și Stoica au fost depășiți destul de ușor. Mă gândesc la șutul lui Tudorie de la începutul meciului, atunci când l-a prins pe picior greșit pe Dandea și l-a depășit cu doar o fentă din corp sau, mai ales, la Stoica, cel pe partea căruia au venit 3 mari ocazii ale Voluntariului în a doua repriză. Mai întâi a fost ratarea uriașă a lui Deac din 7 metri, apoi un șut slab al lui Laidouni din centrul careului și, în final, golul lui Popadiuc. Cele mai multe dintre aceste ocazii nu au venit pe fondul unui joc avântat al nostru ci, pur și simplu, eram desfăcuți din 2-3 pase.

Nu cred că echipa noastră nu a muncit, că nu a vrut victoria. Am văzut la final, din nou, jucătorii noștri prăbușiți pe teren. E semn clar că fiecare vrea mult mai mult. Dar doar voința nu e suficientă, ea trebuie folosită suprapusă pe un sistem de joc bine conturat. Iar asta lipsește acum. Să fie din cauza absențelor, a improvizațiilor, nu știu. Însă știu că și ultima rezervă din lotul nostru ar trebui să fie integrată într-o schemă de joc, ar trebui să știe, cu ochii închiși, unde să dea o pasă simplă sau cum se centrează din joc cursiv sau din corner. Da, jocul nostru pare în derivă acum, pare că s-a rupt cârma și că am pierdut și ancora. Norocul este că în ultima etapă jucăm șansa spre baraj cu o echipă fix ca noi. Nu știu cum, nu știu de unde, antrenorul trebuie însă să găsească ultimele resurse de energie, ultimele resurse de lot și să încropească o echipă care să reziste 90 de minute, fizic și, mai ales, mental și care să câștige derby-ul răniților. Moralul, curajul, îl va da stadionul, echipa trebuie doar să alimenteze fotbalul. Cumva poate ajungem la baraj, dar ce va fi după aceea rămâne doar o chestiune de șansă. Orice am face însă, trebuie să nu ne prindă ultimul fluier, din nou, trântiți pe gazon, în brațele disperării.

Albu    

Lasă un răspuns