Cotele apelor Mureșului

Dăm legătura la Târgu Mureș, orașul unde s-ar muta degrabă Bacovia: când nu este ceață oarbă, dăm de ploaie, ba chiar una la limita înghețului. Apa băltește pe teren în așa hal încât te aștepți să vezi pescari cu undițele aruncate la marginea careului mare. Este un teren înghețat, cu strat de apă pe deasupra, iar faptul că totuși suprafața arată preponderent verde ar putea indica mai degrabă faptul că acolo e o orezărie. Până la urmă, pe așa condiții, mai ușor culegi orez de pe asemenea teren, decât fotbal!

Să vorbim despre fotbal în asemenea condiții de joc este mai degrabă o blasfemie la adresa acestui sport, pentru că numai fotbal nu se poate juca, atunci când principala grijă e cum cari mingea prin bălți. Practic jucătorii noștri nici nu mai trebuie antrenați pentru tactică, faze de joc sau alte chestii ce țin de jocul cu mingea. Mult mai simplu: să fie ținuți în beznă, în frigider, cu patine în picioare și cu un puc la dispoziție  – doar astfel s-ar putea acomoda la condițiile de joc din etapele de toamnă târzie-iarnă. Și stați să vedeți cum se va juca și în februarie, atunci când încă nu îndrăznesc să apară ghioceii, dar trebuie să iasă la joc fotbaliștii.

Sigur, sportivii nu sunt niște domnișoare. Sunt căliți să îndure orice condiții, dar trebuie să ne gândim că, pe lângă adaptarea la mediu, acești oameni mai trebuie să și alerge o minge, să fie atenți la scheme de joc, la adversar. Trebuie să facă și altceva decât să-și țină echilibrul, să care mingea prin iarbă, baltă, noroi și să fie atenți să nu se accidenteze – să nu își ”fractureze carierele”. Fotbalul este un spectacol de agilitate și măiestrie cu mingea, nu doar unul de lupte în noroi. Când totul arată ca la polo, nu putem vorbi de fotbal. Cel mult de ”fotbal de baltă”.

În condițiile de joc de ieri cu greu putem evalua lucrurile din punct de vedere fotbalistic. Ici-colo câte o fază care să nu fie periclitată de apă, dar în cele mai multe cazuri orice răsucire însemna o trântă pe gazon, orice alunecare era ca pe derdeluș (așa cum se ducea Company câte 10 metri pe iarbă), iar șuturile erau mai mult în stropii de apă decât în minge. Nici nu e de mirare că ambele goluri au fost norocoase, aparent imputabile. Însă, înainte de a judeca fotbaliștii, ar trebui să ne punem o clipă în pielea lor udă, să punem ștergătoarele de apă pe viteză maximă și să ne gândim cum au trăit ei acest meci. Tocmai de aceea nu l-aș blama prea mult pe Căbuz pentru golul încasat, decât în măsura în care nu a fost hotărât în a respinge acea minge. Mă gândesc că din terenul înghețat mingea a sărit cu totul altfel decât o minge normală, că a ”acvaplanat” înspre poartă. Căbuz probabil a avut instinctul de a prinde o asemenea minge ce părea ușoară, nu l-a lăsat inima doar să respingă un șut atât de simplu, motiv pentru care a fost surprins de ceea ce a urmat. Iar dacă ne gândim că tot el ne-a scos în ultima fază, nici nu cred că trebuie arătat cu degetul. Sigur, la televizor golul încasat arată caraghios, la fel și impreciziile de la degajări, nesiguranța de la multe faze de joc, dar să ne gândim ce era acolo pe teren, la forța pe care trebuie s-o pui ca să dai zdravăn cu piciorul în minge și cum se combină asta cu patinoarul de ieri. În plus, un portar care greșește la prima fază, joacă mai apoi tot meciul cu ”conștiința” încărcată, are de suportat o presiune mult mai mare pe umerii săi.

Din punctul meu de vedere jucătorii ambelor echipe au fost ieri niște eroi, ba chiar au făcut și miracolul de a păși pe apă. Meciul ar fi arătat minunat dacă și condițiile de joc ar fi fost la înălțimea ambiției jucătorilor. Dinamoviștii au pe umerii lor o presiune media imensă, toată presa sportivă discută acum des de pariul imposibil al lui Rednic de a prinde play-off-ul și, mai ales, de rușinea istorică a celor de la Dinamo de a fi atât de aproape de retrogradare. Măcar așa, datorită lui Dinamo, a avut și Hermannstadt, ieri, un pic de atenție pe meciul său. Este clar că adversarii noștri de ieri au fost supermotivați, individual și ca echipă, veneau după două înfrângeri la scor în fața unor echipe puternice din campionatul nostru și erau deciși să-și recupereze onoarea în fața noastră, a nou-promovatei ce joacă pe teren neutru.

Dar, pe altă parte, nici de băieții noștri nu mă pot plânge. Dacă e ceva la care excelează echipa noastră, atunci acel lucru este ambiția. Este ambiția jucătorilor care joacă prima dată în prima ligă, a celor ce văd în acest sezon șansa carierei, a celor atașați de Sibiu sau, pur și simplu, ambiția nativă a unora precum Tsoumou sau Mijuskovic. Este clar că din încleștarea celor două echipe nu a lipsit forța și dorința de victorie, doar că proptirea pe picioare în noroi a fost una extrem de complicată. Blănaru a căzut de cel puțin 4 ori doar în prima repriză, Dandea – cel într-o poziție-cheie de joc – la fel, a patinat de câteva ori. Norocul nostru a fost că Mijuskovic și Stoica nu au avut astfel de probleme.

Din punctul meu de vedere egalul de ieri este mai mult decât mulțumitor, pentru că am avut în față o echipă emblematică a fotbalului românesc, una cu un lot mult peste al nostru, atât la nivelul titularilor, dar și ca rezerve. Mai mult, să ținem cont că am avut puterea să revenim de la 0-1 și, cu un pic noroc, puteam intra chiar în avantaj. Mai adaug și că am avut și ghinionul de a nu mai avea suficienți fundași centrali pentru planul de joc. Dandea era suspendat, iar Pîrvulescu – din ce în ce mai bun – a ieșit comoționat. Din minutul 7 am jucat cu o apărare de improvizație, iar soluția finală de conservare a scorului a fost punerea lui Dâlbea în linia de fundași și disperarea de respingeri din final de meci. Toate acestea cumulate ar trebui să ne spună că egalul scos ieri este unul de apreciat. Peste toate apreciez mai ales felul în care ai noștri s-au luptat și au câștigat duelurile atâta vreme cât jocul a fost deschis. În prima repriză și până spre jumătatea celei de-a doua, la mai toate mingile, jucătorii noștri erau primii, puneau osul mai tare, alergau parcă mai mult. Pentru acestea ei chiar merită aprecieri.

Ce s-a întâmplat pe final de meci și de ce am terminat meciul oarecum în corzi e o altă poveste. I-aș spune ”Rednic vs. Vrednic”. Antrenorul dinamovist a schimbat corect pe un atac cu două vârfuri de forță. Era logic că apărătorii noștri vor avea probleme în aceste condiții și că trebuiau întăriri defensive. Pe bancă nu mai aveam, așa că singura soluție logică pentru Miriuță a fost retragerea lui Dâlbea și introducerea lui Antonov la mijloc. Echipa s-a cam rupt, N`kololo şi Tsomou au rămas izolați în atac, Antonov făcea cu greu față, de unul singur, la mijloc, așa că toată greutatea s-a mutat pe umerii apărării. Dar măcar s-a rezistat, cu greu, cu noroc, cu respingeri la limită și la bară. Totuși, apreciez decizia lui Miriuță, faptul că a știut să judece corect, să renunțe la tentația pariului pe victorie, în condițiile în care știa că echipa noastră era plină de găuri. E mare lucru să știi să reduci viteza, să cobori într-o treaptă inferioară, dar măcar să te ții pe drum sigur.  

Pentru meciul cu Dinamo i-aș mai evidenția pe Tsoumou – omul care ține mereu în alertă apărarea adversă, cel care trage după el apărătorii, dar și pe Mijuskovic, pentru felul în care a coordonat apărarea. De asemenea, o mențiune ar merita și perechea Tătar-Pamfile, pentru că au luptat metru cu metru pe partea lor, au urcat mingea deseori ca la rugby pe flancul lor. Iar Pamfile, așa cum a greșit în alte meciuri ca fundaș, acum, ca mijlocaș de bandă a fost mult mai bine, a contribuit la cursivitatea fazelor, ba chiar a dat și centrarea de gol (din mai multe încercări, desigur).

Una peste alta e bine, echipa arată bine raportat la situația în care ne aflăm. Să nu ne facem iluzii de play-off, mai ales că urmează un program infernal, în care vom da, pe rând, peste 5 dintre echipele ce vor termina exact pe loc de play-off. Să păstrăm însă aceeași intensitate de joc, să trecem peste eventuala coborâre din clasament ce poate să urmeze și să ne consolidăm echipa în iarnă. Dar, până atunci, cel mai important moment este derby-ul județului din etapa următoare. Câștigarea lui ar însemna cât un trofeu în acest sezon. Toată lumea la Mediaș!

Albu

Lasă un răspuns