Cei care au fost foarte cuminţi anul acesta

Anul 2018, început cu victoria cu 3-0 în fața FCSB-ului, se sfârşeşte în modul cel mai fericit cu cea mai răsunătoare victorie a noastră din prima ligă, cel puţin până acum. Acest 1-0 chinuit sau muncit (spuneți-i cum vreți) este totuși o victorie excepțională, scoasă în fața unei echipe cu un lot net superior nouă, campioană acum două sezoane și căreia mulți îi prevăd un viitor chiar și mai mare în fotbalul românesc. Iar acum, la final de decembrie, dacă ne apucăm să revedem filele din calendarul lui 2018, cred că putem vorbi despre un an de referință în istoria fotbalului sibian. Vorbim de promovare, de minunile din Cupă, de lupta onorantă, chiar eroică, din prima ligă, din postura de nou-promovată și chiar echipă orfană de stadion. 2018 a fost un an de poveste, un an care a clădit un brand pentru ”FC Hermannstadt”! Iar dacă tot a fost atât de cuminte echipa anul acesta, ar fi fost bine ca sub bradul de Crăciun al acestui an să se găsească măcar un stadion funcțional la Sibiu. Dar, ce să-i facem, Moș Crăciun nu există, să aducă daruri pe drept și pe merit. Echipa nu are decât să-și continue singură povestea, să fie silitoare și pe mai departe, iar performanțele să construiască măcar ele, singure, stadionul.

Momentul actual este strălucitor precum steaua din vârful bradului, fiindcă FC Hermannstadt pare că a prins aripi în ultimele săptămâni. Mai că regret această întrerupere de iarnă, pentru că săniuțele noastre individuale, dar mai ales echipajul de bob de ”11+1” al nostru erau în plin avânt. Vă dau doar 2 statistici despre forma actuală, ca să vă frecaţi la ochi, să nu vă vină să credeţi. În clasamentul ultimelor 10 meciuri din campionat suntem pe locul 3, iar în clasamentul ultimelor 5 meciuri din deplasare suntem chiar pe locul 2.

Chiar şi dacă luăm linia de clasament de până acum, trebuie să realizăm cât de prețioase sunt realizările din acest sezon de toamnă: 8 victorii, 4 egaluri și 9 înfrângeri, în condițiile în care în niciun meci nu s-a jucat la Sibiu. Ce ar putea cere cineva mai mult? Desigur, play-off-ul! Să fim totuși rezonabili, să vedem că următoarele etape avem de sărit prin cercuri în flăcări, ne va fi greu să nu ne ardem cu CFR, FCSB, Craiova sau Astra. Totuși, ce am putea cere ar fi ca echipa să fie la fel de muncitoare cum e acum, să ne asigurăm încă un sezon în prima ligă, să ne ținem tari în Cupă (cum ar fi să ajungem iarăși în semifinale sau chiar finală?). Ce am mai putea cere de la Sibiu ar fi să ne aducă echipa acasă, să putem fi și noi, sibienii, al doisprezecelea jucător.  Urmează însă un moment decisiv, pauza de iarnă este cea care construiește forma din primăvară, este cea care poate consolida echipa, atât prin transferuri cât, mai ales, prin pregătirea fizică. Acolo va fi muncă pură, atât pentru jucători, cât și pentru preparatorii fizici. Băieții noștri vor avea de luptat cu ”fiarele” în cantonament și sperăm să le vină de hac!

Înapoi însă la meciul cu Viitorul, la fericirea de pe teren și la fericiții care au putut fi în tribunele din Cluj. Stadionul CFR-ului ne-a oferit o găzduire ”premium”, cu un gazon cât de bun se putea pentru această perioadă din an, când nămeții țin locul reclamelor de pe margine. Un stadion cu o acustică excelentă pe care galeria și suporterii noștri chiar s-au auzit bine. A fost ca și cum am fi jucat acasă, doar cu vreo alți potenţiali 4-5000 de sibieni stând la televizor și nu în tribune.  

Cheia meciului a fost golul la prima fază. Știm deja că, mai mereu, Hermannstadt are prima ocazie din meci, intră mai avântat decât adversarul. Ei bine, dacă acea fază modifică tabela, meciul o ia imediat pe panta noastră. Dacă ratăm, adversarul se trezește, ne ia în serios și avem de suferit. Acum pe Viitorul i-am curentat la o acțiune de fix 10 secunde, în care toate piesele noastre au avut atingeri perfecte, năucitoare pentru adversari. Urmăriți la acea acțiune traseul mingii, dar mai ales găurile echipei adverse, un-doi-trei-ul paselor, culoarul larg pe care a sprintat Dumitriu, dar și felul în care a tras șutul acela întors. De văzut la acel șut unde stătea Cojocaru, portarul Viitorului, total greșit, aproape de bara din stânga. Judecând acea fază putem spune că acolo jucătorii Viitorului s-au trezit abia când mingea le intrase în plasă. Și, apropo de marcatorul golului, cine ar fi pariat oare că Dumitriu ajunge golgheterul echipei, având acum 4 goluri, tot atâtea câte are și Tsoumou?

Ce-a urmat după acel gol a fost oarecum previzibil. Poate sunt nemulțumiri pentru că echipa noastră a părut una fricoasă, că ne-am baricadat destul de rapid pe două linii de apărare, cu trageri de timp și anti-joc și că nu am încercat să rezolvăm definitiv jocul. Celor ce au această părere le recomand să vadă meciul Viitorului din etapa precedentă, acel 0-1 în fața CFR-ului. În acel meci CFR-ul a marcat tot așa, în prima repriză, iar în a doua parte a stat baricadată în apărare, suportând parcă chiar mai greu decât noi presiunea Viitorului. Nu e nicio problemă, punctele contează, fie că eşti CFR, fie că eşti Hermannstadt. Altfel, Viitorul nu e o echipă cu care să joci ”ruleta rusească”, nu poți juca pe contre. Au jucători tehnici, iuți, nu o poți depăsi pe viteza contraatacului. Cel mai bine este să profiți de ce ți se dă, iar apoi să îngheți jocul. Tehnica și viteza jucătorilor lui Hagi nu pot totuşi desface foarte ușor o apărare supraaglomerată; chiar dacă depășesc un om din apărare, vine imediat dublajul. Pentru Hermannstadt asta a funcționat excelent în victoria de la Cluj: apărarea centrală de 3 oameni a fost extraordinară, a respins la perfecție cam tot ce era de respins. Doar cornerele și loviturile executate de Hagi Jr., mereu periculoase, au fost cele care ne-au pus probleme, pentru că nici Căbuz nu e un portar care să iasă pe centrări. Cum-necum, mai cu o bară, mai cu un off-side sau cu o centrare prea lungă, s-au scurs minutele lungi ale meciului de ieri, iar acest 1-0 este mai prețios și mai dătător de siguranță decât o rafală meteorică a noastră. Este rodul aceleiași munci pe care am văzut-o în ultimele etape, este urmarea firească a unui efort de echipă. Pentru mine jucătorii meciului sunt oamenii noștri de bandă, Tătar și Company, ei fiind cei care au facilitat funcționarea nemțească a apărării noastre centrale. În condițiile în care pe centru eram betonați, singura soluție pentru oamenii lui Hagi erau benzile, intrările din lateral spre careu. Felul în care Tătar și Company au închis de fiecare dată ușile noastre laterale ne-a asigurat un meci destul de liniștit, cu doar 2-3 tresăriri. O fi dominat Viitorul, dar a dominat somnolent, un Hermannstadt nu nemţesc ci italian.  

Alți remarcați ar fi Dumitriu, pentru gol, desigur, dar și pentru felul în care a alergat neobosit și, de asemenea, Pedro Moreira, cel care ne-a demonstrat că e o achiziție utilă, putând suplini postul esențial al lui Dâlbea. Uite așa, acum știm că, la nevoie, avem 4 mijlocași defensivi, Dâlbea, Dandea, Antonov și Pedro Moreira, că putem să fim mai flexibili în folosirea lor. După părerea mea mijlocașul la închidere este dirijorul într-o echipă ca a noastră, este cel care ține liniile mai sus pe teren sau mai comprimate spre poartă. E important că avem atâtea nume și variante, pentru că tot ei încasează cele mai multe cartonaşe, tot ei sunt cel mai des suspendaţi sau, Doamne Fereşte, accidentaţi. Deocamdată stăm bine, rezonabil la numărul de cartonașe luate și, din fericire, am cam fost feriți de accidentări. Ar mai trebui totuși ceva dublaje pe posturi, un fundaș central (post pe care îl putem converti la nevoie și pe Dâlbea) și mai ales dublaje pentru fundașii laterali – acolo chiar suntem descoperiți.

Singurul minus de ieri a fost în incapacitatea noastră de a ține de minge sau de a porni contraatacuri. Sunt sigur că mulți și-au pus mâinile în cap pentru pasele date aiurea de Tsomou sau pentru modul în care nu reușeam să țesem pasele mai mult de 30 de secunde. Dar asta era, cred, un fapt asumat, oamenii noștri încercau să joace la sigur, să nu se complice cu pase riscante, inutile. Iar despre Tsomou, cred că îi putem cere multe, să se ia la trântă cu apărătorii adverși, să țină de minge, dar nu cred că putem face din el un mijlocaș de construcție care să joace cu privirea sus și să lumineze jocul cu pase de 20-30 de metri spre atacanții porniți vijelios spre poartă. Pur și simplu el este un jucător de careu, un om care ar putea devia excelent sau ar pune pase pentru șut, așa cum și ieri i-a pus pasa aceea din prima repriză, lui Tătar, la o fază care ar fi putut duce scorul la 2-0 pentru noi. Dar atunci când Tsomou e la mijlocul terenului, venit în sprijinul liniei de mijloc, el nu gestionează bine pasa de ”număr 10”. Oricât de simplu ar părea din tribune, oricât de exasperante ar fi execuțiile sale, trebuie să-i înțelegem și să-i acceptăm limitele.

Una peste alta, victoria de ieri este una care remarcă din nou, spiritul de echipă. Jucătorii par că se cuplează excelent unii cu alții, vezi gesturi de îmbărbătare pe teren, strângeri de mâini aproape ca între schimburile de mingi de la volei, vezi grămada bucuriei de la finalul meciului și îți dai seama că echipa asta e o mare familie. Probabil că loviți de debutul greu din campionat, de neșansa din primele meciuri, de faptul că sunt mereu pe drumuri, lipsiți de confortul stadionului propriu, băieții noștri au simțit nevoia instinctivă de a strânge rândurile, de a fi mai uniți. Iar dacă au început să vină și rezultatele, au căpătat și încrederea absolut necesară, cea care, dă aripi de ”Red Bull”.

Nu putem decât să le mulțumim pentru rezultatele fantastice din 2018, pentru că aceste sărbători ne prind mai veseli și mai încrezători în ei, în prezentul și viitorul Hermannstadt-ului și visăm la momentul în care, în 2019, cândva, oricând, îi vom putea susține și de pe ”Municipal”.

Până atunci, vă urez ”Sărbători Fericite!” tuturor celor cu inima sibiană și un 2019 în care singurele goluri (multe!) să fie cele marcate de Hermannstadt!

Albu

One Comments

  • Marius Mărgărit 23 / 12 / 2018 Reply

    Crăciun fericit si vouă “AFC HERMANNSTADT”!!!!🤗🤗🤗

Lasă un răspuns