Botoși… după Botoșani

Motto: “Dau un regat pentru un gol!”

Această înfrângere venită în ”drumul spre vestiare” ne pune în genunchi. Pare tot mai mult că trăim acum o dramă shakespeariană. Eroii de ieri, cei care luptau ca niște lei, indiferent de teren sau adversar, astăzi par neputincioși să se mai apropie măcar de porțile adverse. Părăsiți și de norocul ce le era prieten până acum câteva luni, sunt tot mai adânc afundați în mlaștina clasamentului. La orizont se întrezărește ”Valhalla sibiană”, sentimentul promis nemuritor, de a juca pe stadionul propriu, dar până atunci murim câte un pic cu fiecare etapă ce trece. Și asta nu atât prin faptul că nu luăm puncte ci pur și simplu pentru că am uitat cum se creează un gol, acea unitatea de măsură elementară a jocului de fotbal. În 5 meciuri din play-out, deci cu adversarele cele mai slabe, noi avem deja 4 runde în care n-am marcat niciun gol. Iar ca situația să fie și mai tristă, atât etapa trecută, cu Iașiul, cât și acum, la Botoșani, nu putem vorbi nici măcar de ocazii mari, clare, de gol.

Golul este cel care dă onoare în fotbal, de aceea este aplaudat chiar și atunci când este doar o picătură într-un ocean. Știința golului este știința fotbalului, dincolo de pragmatism, dincolo de nevoia de a picura puncte în clasament chiar și cu pipeta. Este evident că tot campionatul noi n-am excelat prin a fi ofensivi, dar măcar la fiecare partidă puteam bifa câteva ocazii, fie ele chiar și din faze fixe. Acum nimic – doar Blănaru este trimis să alerge, mereu în lateral, spre mingi aproape imposibil de dus spre centru. Spun imposibil, pentru că el e mereu de unul singur, pentru că nimeni nu îi vine din urmă, la susținere. De fapt, în atac și în jocul inexistent de posesie, aceasta e problema principală: lipsa de susținere. Ca să existe joc de pase, ca să existe conlucrare, este nevoie de densitate în atac. Ori în cazul nostru distanțele dintre jucători, în momentele scurte de posesie, sunt enorme. De când asta? Eu cred că de când, meci de meci, se experimentează cu unul sau doi noi jucători în formula de joc. În ultimele meciuri din 2018 se găsise o formulă de echipă ce părea sudată, ce părea că se mișca sincronizat. După înfrângerile din primele meciuri ale acestui an, s-a trecut mereu la experimente, că doar se făcuseră transferuri și mereu a scârțâit angrenajul. Asta pentru că ”plomba” pusă nu părea din același material cu al echipei deja formate. Este destul de ușor de observat că cei nou-veniți, vorbim de Offenbacher, Jazvic sau Lendric, nu au aceeași mișcare în teren cu ceilalți. Că e vorba de lipsa condiției fizice sau a poftei de joc, asta nu am de unde să știu. În condițiile astea, să joci mereu cu un om lipsă în atac, atunci când și-așa nu ai foarte multe trasee ofensive, e un lux pe care nu ni-l putem permite. Judecând retrospectiv, cred că trebuia să insistăm mai mult cu formula standard, în pofida lipsei de formă a unor jucători (asta poate fi trecătoare), asta mai ales că în primele meciuri din acest an, în acele înfrângeri, am jucat totuși cu echipele tari ale campionatului nostru. Măcar acea formulă dădea des roade în fața echipelor mai mici.  

Pentru meciul de la Botoșani eu sunt mulțumit de tactica aleasă, de revenirea la 5-3-2. Era un meci de tratat cu o apărare sudată și în care am fi putut mușca pe contraatac. Trebuia deci betonată apărarea cu cei 3 fundași centrali pentru că echipa gazdelor este plină de jucători tehnici care pot face ravagii în situații de 1 la 1. Golofca, Fabbrini, Ongenda se văd imediat după cum pun piciorul pe minge, după cum fac preluarea. Chiar dacă și Botoșaniul este complet ieșit din formă, chiar dacă ei joacă ridicol de slab, raportat la ce lot au, noi trebuia să ne luăm măsurile de precauție. Era un meci pe care trebuia să nu-l pierdem, un derby în zona periculoasă. Problema este că, fie și așa, meciul l-am pierdut. Nu cu acest 0-1 din prelungiri ci sub raportul ocaziilor avute. Noi abia dacă putem vorbi de vreo 2 jumătăți de ocazie (șutul lui Dâlbea, din minutul 91 și de lovitura moale de cap a lui Lendric), iar moldovenii cred că pot invoca măcar 6 ocazii mari, din toată gama, de la penalty ratat, până la ratarea cu poarta goală a lui Ongenda. Sub aspectul jocului, sub aspectul ”recursului la noroc”, spun că nu am fi meritat egalul. Meciul a fost pierdut din cauza lipsei de perspective în atac și, iarăși, ca și în rundele trecute, din cauza lipsei de posesie.

Chiar și în condițiile acestea eu spun că apărarea noastră și-a făcut treaba bine. Cu toate ocaziile avute de botoșăneni, cred că era loc de mult mai rău. Ca angrenaj, apărarea a funcționat mulțumitor, ținând cont că posesia mingii ne-a fost o necunoscută, că atacurile adversarilor au venit în valuri. Dar nu există apărare perfectă! Cam fiecare apărător sibian a gafat, cel puțin o dată, la pachet însă făcând și o sumedenie de lucruri bune. Dandea a respins la foc automat toate centrările, dar a greșit la faza penalty-ului pe care l-a comis. Căbuz a apărat penalty-ul, ne-a mai scos în alte câteva rânduri, dar a greșit cu o respingere moale la faza în care Ongenda a avut toată poarta în față (acolo Căbuz trebuia să încerce respingerea simplă peste poartă). Tot Căbuz a păcătuit prin lipsa ieșirilor pe centrări (în careul mic portarul trebuie să fie stăpân), dar a compensat prin plasament și deplasare excelente pe linia porții. La fel, Mijuskovic a oprit 90% din fazele avute, dar și când a fost depășit de Fabbrini, pericolul a fost iminent pentru poarta noastră. Fabbrini l-a mai avut client și pe Pedro Moreira și, de fiecare dată când italianul gazdelor a avut spațiu de manevră, să pună aibă mingea la picior și privirea sus, a fost pericol. La fel, Golofca l-a depășit des pe Tătar, pe partea stângă a defensivei noastre au fost probleme. Totuși, cred că nu aveam noi armele să blocăm mai bine de atât un lot ca al Botoșaniului. Singura metoda de a fi compensat ar fi fost cu mai multă posesie și poate cu faze de poartă, cu goluri. Asta era: acceptam să luăm câțiva pumni, dar măcar dădeam și noi.

Problema cea mare a fost însă în jocul de posesie. Singurul care a știut că știe ce și cum se face, a fost recuperatul Pedro Moreira. Pentru un jucător care revine după o atât de lungă perioadă de indisponibilitate, prestația lui a fost chiar bună. A fost singurul care a dat pase de siguranță. Restul, fie dădeau mingi de urmărire, fără orizonturi, fie pasau înapoi. Am avut cel puțin 3-4 situații în care din joc de posesie la mijlocul terenului, puțin în jumătatea adversarilor, mingea a ajuns exact înapoi la Căbuz, pentru degajare disperată. Fazele acestea arată neputința.  

La fel, neputință și lipsă de idei arată și foarte multele auturi avansate pe care le avem. Jocul nostru cu mingi de urmărire, cam atât ne mai oferă: situații în care apărătorii adverși trebuie să scoată, de siguranță, în aut. E un fel de stil „rugby” ce facem noi: minge de urmărire aruncată la margine pentru Blănaru, cel care pleacă vijelios, ca pentru a înscrie un eseu la colț, apărătorii blochează și scoatem auturile. Ei bine, știm ce urmează: Tătar cu aruncare lungă în careu. De câte ori am avut ocazii după asemenea scheme repetitive? Mi-ar plăcea ca măcar atunci să încercăm ceva, să urcăm liniile. Felul în care aruncăm în careu ne ține apărătorii pe poziții retrase, de siguranță, e drept. Dar nici nu ne oferă nimic în ofensivă.

Despre altceva nici nu prea putem vorbi deși, trebuie să remarc, în acest meci am avut și câteva pase luminoase. Din păcate, niciuna nu era pasă finală, decisivă și mereu, după o rază de lumină, venea stingerea, cu o pasă prea lungă sau inexactă fix atunci când conta mai mult.

Cel mai nemulțumit sunt însă de atitudinea în jocul fără minge. Dacă cineva vrea să facă o comparație între atacanții noștri, să-i vadă în jocul fără minge. Blănaru și Tsoumou sunt mereu conectați, mereu pun presiune. Lendric, atât cât a fost acum, a fost inexistent. Mai mult, la faze la care Blănaru se chinuia pe viteză, cu 2 adversari după el, Lendric era aproape în joc de glezne, prin zona de la centrul terenului. El ar fi trebuit să fie primul care să urce rapid în atac, să ofere variante, să tragă adversari spre el. Tsoumou face asta și, indiferent de cum se lovește mingea de el, pentru mine el rămâne titularul de atac. S-a văzut și după intrarea lui în teren, la Botoșani, că, dintr-o dată, apărătorii moldoveni au început să cadă în dueluri 1 la 1, au apărut recuperările ofensive. Tot la capitolul lipsei de mișcare în jocul fără minge l-aș nota și pe Serediuc, cel care permitea adversarului său să urce jumătate de teren cu mingea la picior (de la careul lor până mult după mijloc) fără să-l atace. E drept, Serediuc juca pe o poziție deloc confortabilă lui.  

Ca topping peste acest meci punem prestația jenantă a lui Colțescu, un arbitru care reușește meci de meci să se facă vizibil pe teren. Probabil că își dorește acest lucru. Nu discut de penalty – acolo a fost, destul de clar, dar spun de felul în care a fluierat aiurea la multe faze de joc, a făcut orice fază impredictibilă. Așa meci, așa arbitru.

Cât despre noi, golul încasat în prelungiri este ultimul strigăt de alarmă. La intrarea în play-out ne-am fi dorit să rezolvăm rapid problema retrogradării. După primele înfrângeri, miza era să trecem de linia de baraj. Acum chiar și barajul ar fi acceptabil. Avem sentimentul pe care-l au călătorii aflați în trenuri, pe peronul gării, atunci când trenul de lângă ei se pune în mișcare, iar tu stai în al tău. Cam asta se întâmplă cu echipa noastră în aceste etape. Singurele speranțe sunt cele 2 meciuri decisive viitoare (deși Voluntariul joacă parcă prea bine!) și revenirea mult așteptată la Sibiu. Poate stadionul să ne reînvețe fotbalul de anul trecut, măcar cel din liga a doua!

Albu   

Lasă un răspuns