Biblioteca (de învățături) ASTRA

Întâlnirea celor două ”orașe Astra” ne-a cam tăiat avântul optimist. Deși suntem deținătorii originalei și valoroasei „ASTRA” (cea culturală), fotbalistica Astra, prahoveano-giurgiuveană ne-a arătat cât mai avem de citit, de învățat, pentru a trece clasa în acest sezon.

Nu mă feresc de termeni ca să spun că am avut probabil cea mai slabă prestație din 2019. Dacă în fața CFR, FCSB-ului sau Craiovei nu puteam cere prea mult, decalajul celor 3 față de Astra Giurgiu e evident, deci probabil că pretențiile noastre ar fi trebuit să fie mai mari acum. Nu să cerem neapărat o victorie, până la play-out încă ne mai permitem luxul de a testa, de a mai pierde puncte, dar cred că ar fi trebuit să vedem un joc mai bine legat, mai ales pe partea de atac, acolo unde pe la 40 de metri de poarta adversă ni se cam încețoșează orizontul. Deci tocmai pentru că meciul ăsta a fost atât de slab, ar trebui citit și recitit, ca o lecție ce trebuie neapărat asimilată.

Ne scufundăm după aceste 3 etape în care n-am luat niciun punct și n-am dat niciun gol? Într-adevăr, problema stă în capitolul ”Atac”. E prematur să dăm drumul disperării, dar este clar că, mai demult, s-a tras un semnal de alarmă, Miriuță știe asta. Căutările în atac ale Hermannstadt sunt evidente, vedem încercate transferuri de atacanți, cele din iarnă, sau cele din această săptămână, cu Bud transformat în Roskopf, am văzut de la un meci la altul tot al cuplu de atac, tot altă logică încercată și, sincer, până acum tot n-am descoperit nimic mai bun: tot Tsoumou-Blănaru pare a fi cuplul care, cât de cât, funcționează. Problema stă în faptul că în sistem de 5-3-2 sau 5-4-1 cei doi atacanți trebuie să fie cu adevărat extraordinari, să se descurce mai mult singuri, fără sprijinul unei linii de mijloc numeroase și, mai ales, să aibă procentaje mari de eficiență – din 2-3 ocazii trebuie să marcheze un gol – ceea ce nu e cazul la noi.

Avem 2 tipuri pentru ”Modul Atac”: cel în care jocul e echilibrat, e egalitate sau scorul ne e favorabil, atunci când adversarii vin peste noi. Strategia de atac ”judo” ne funcționează, știm să întoarcem atacurile, să prindem adversarul descoperit, avem situații în care în doar 10 secunde, din 3-4 pase, ajungem la careul advers. Ca formație de contraatac stăm decent și am sta chiar foarte bine dacă am avea și eficiența din fața porții. Problema cea mare este însă la atacul în situația în care suntem conduși pe tabelă. În afară de meciul de la Sfântu Gheorghe nu am întors niciodată scorul în acest campionat. Pentru asta părem cu adevărat incapabili de răspuns. În primul rând pentru că sistemul nostru de joc axat pe defensivă trebuie modificat prin câteva schimbări tactice și de bancă, Dandea scos din apărare și mutat la mijloc, iar în locul lui Dâlbea introdus un mijlocaș cu profil mai ofensiv. Dar chiar și așa, chiar după ce adversarul ne lasă să ținem de minge, tot nu reușim să desenăm faze ofensive, la 0-1 atacăm tot ca la 0-0. Reflexele noastre de joc par blocate într-un joc de contraatac, nu avem răbdare (sau resurse) să facem joc de pase scurte, să avem un-doi-uri și învăluiri pe flancuri, iar în careu ajungem doar prin pase lungi sau centrări, greu de utilizat în fața unei defensive ce ține de scor. Nu văd cum am putea repara această problemă acum, în play-out, când deja ne apropiem de finalul campionatului – deci principala noastră grijă pare a fi să nu luăm gol, să nu ajungem conduși.

În plus, la Giurgiu, în prima repriză am mai văzut o problemă, în fața unei Astra ce ne lăsa multe spații de contraatac. Miriuță a încercat o soluție poate mai mobilă, cu Offenbacher, cu Popovici și Petrescu și a renunțat la Tsoumou pentru a crește viteza acțiunilor. Ei bine, această idee n-a funcționat deloc: viteza a crescut, dar așezarea în teren pe acțiunile de contraatac a suferit. Cel puțin în 3 situații i-am văzut pe Popovici și pe Blănaru venind mult în stânga, până în flanc, aproape călcându-se pe picioare unul cu altul. Da, mingea circula între cei doi, Blănaru ajungea să vadă câmp deschis în fața lui dar, din păcate, către fanionul de la corner, nu către poartă. În aceste condiții ce putea face Blănaru? Să fugă, să încerce să alerge toată zona din flanc până spre centru, să depășească mai mulți adversari, pe un teren înghețat. Tot ce se obținea era cel mult un corner. Cum ar fi putut Blănaru să continue altfel? Popovici, cel din apropierea lui, se oprea după ce dădea pasa către Blănaru – oricum nu ar fi reușit să fugă mai repede decât Ștefan, deci soluția continuării cu pasă scurtă ieșea din calcul. Offenbacher și Petrescu erau departe, către mijlocul terenului, Dâlbea – joacă un pic mai retras. O centrare era inutilă pentru că nu era nimeni competent în jocul aerian în careul advers. În condițiile astea, contraatacuri ce păreau foarte vijelioase și promițătoare, se fâsâiau neputincioase. Sunt sigur că Miriuță va pune stop-cadru pe aceste faze de multe ori în această săptămână și va încerca să rezolve această ecuație a plasamentului. Mult mai logică pare deocamdată folosirea lui Tsoumou, a sistemului cu pivot, pentru că devierile lui Juvhel pentru Blănaru țin acțiunea încă în zone centrale, cu mult mai mare pericol direct pe poarta adversă. Sau, la fel, când pivotul reușește să țină de minge, mijlocașii noștri reușesc să vină mai aproape, acțiunea se poate lega.

Dilema atacului e cea mai mare problemă ce rămâne de rezolvat. Vom avea de-acum partide cu adversare mai slabe (excepție traseul din Cupa României), atacanții noștri vor putea să aibă mai mult parte de bucuria mingii. Pentru meciul de la Giurgiu rămâne ca un mare minus faptul că în întregul meci abia putem vorbi despre o ocazie și jumătate create.

În situația în care nu merge jocul cursiv, ar putea merge cel cu goluri marcate din faze fixe. Reușim să obținem cornere, auturi avansate, lovituri libere în preajma careului, faze la care urcă spre careu și oamenii mai înalți. Trebuie lucrat mai mult la aceste faze, mai ales la centrări, fiindcă deocamdată avem cam o centrare bună din 2-3 încercări. Dacă aș fi Miriuță, aș lucra 2-3 zile doar centrări cu băieții, doar cornere.

Pe de altă parte, avem siguranța apărării, cea care ne ajută să adormim jocurile. Nici nu simți când trec 30 de minute, fără tresăriri majore la poarta noastră. Imaginea care ar descrie cel mai bine apărarea noastră este cea de ”carapace romană”, cu scuturi suprapuse, unele peste altele, din care răsar, când și când, sulițe de contraatac. Da, apărarea centrală e bună, precisă, jucătorii se suprapun bine unii peste alții, iar flancurile închid și ele destul de bine. Pe deasupra, contează mult și prezența lui Dălbea, cel care închide bine centrul. Totuși, această așezare strategică nu este infailibilă. Sunt inevitabile pe parcursul unui meci măcar câteva respingeri slabe, în centrul terenului sau câteva pase date greșit, pe centru. Și, mai sunt fazele surprinzătoare ale adversarilor, accelerările bruște, cele care ne cam dau peste cap poziționarea. Asta s-a văzut la Astra mai ales la faza golului, când toată apărarea noastră se comprimase pe centru, iar golul a fost marcat de un fundaș de bandă, apărut prea liber în careul nostru. După aceea, la 0-1, am mai avut câteva situații de mare deranj defensiv, atunci când Alibec ajungea în situație de 1 la 1 cu apărătorii noștri, ușor de depășit în asemenea cazuri. Partea bună e că nu toată lumea în campionatul României are atacanți ca Alibec sau jucători ca FCSB-Craiova. Cei mai mulți cred că vor cădea în pânza de păianjen a apărării noastre. Sistemul cu 5 fundași trebuie să rămână pentru că e singurul care ne poate da siguranță, liniște.

Dacă la meciurile cu Craiova și FCSB am spus că nu e cazul să ne îngrijorăm, după meciul de la Giurgiu, cred că e cazul să ne punem serioase probleme. De-acum încolo nu mai avem răsfățul de a pierde meciuri, două înfrângeri în play-out ne-ar duce la retrogradare (la fel cum, două victorii ne-ar scoate din subsol). Chiar dacă echipa noastră s-a autodepășit până acum, va trebui să facă încă un traseu eroic, în pofida tuturor lipsurilor pe care le are de surmontat. Perioada decisivă acum începe!

ALBU

Lasă un răspuns