Bacalaureatul

Studenți și repetenți, premianți și profesori. Cei din Sibiu veniți mai pregătiți, cu lecția mai bine învățată, cei locali cu atitudine de viitori bursieri, încercând însă să improvizeze ceva, din talent, la fața locului. Totul într-un un amfiteatru plin, înnăbușit de căldură, de miză și de emoții. Aceasta a fost povestea examenului de promovare/repetenție de ieri de la Cluj, o nouă filă de istorie în albumul de amintiri tot mai consistent al Hermannstadt-ului.

Fericiți sunt sibienii, mai ales acei ce au putut fi ieri pe ”Cluj Arena”! Am trăit cu toții, din nou, aceeași explozie de bucurie ca acum o săptămână, cu Dunărea, atunci când am renăscut din neant. Asemenea momente nu pot fi relatate, nu pot fi filmate sau pozate. Trebuie trăite, cu inima și cu sufletul, cu strigătul, cu brațele în aer și în  îmbrățișările celor din jur. Asta este fotografia memoriei pentru fanul sibian, aceste amintiri te leagă de club, a le trăi și retrăi devine un imperativ, devin o dependență. Dar nu trebuie să vă povestesc eu vouă ce-ați simțit și cum vă simțiți acum la adăpostul acestui foarte confortabil 2-0.

Ar fi mai bine să încep prin a vă spune că, personal, am avut mari îndoieli în privința deznodământului acestei partide, raționamentul meu mă îndemna să fiu mai degrabă sceptic. Noi abia ce ne salvaserăm pielea în ultima clipă de la retrogradarea directă, aveam un lot tocat de accidentări, pe când U Cluj părea pe val: victorii la rând, laude din toată media, o mobilizare uriașă a fanilor. Iar la nivel de lot, zău, U Cluj are resurse de a fi peste noi. Așadar, într-o comparație directă, calculele mele arătau că U Cluj ar fi fost favorita, cel puțin pentru primul meci. Din fericire, calculele în fotbal nu sunt matematice. Variabilele sunt cele care dau farmecul acestui sport și pot răsturna chiar și semnul egal. Iar variabilele au înclinat toate ieri în favoarea noastră.

Prima mare variabilă a fost cea a antrenorilor. Am văzut o diferență uriașă la nivel tactic și de pregătire a jocului între Miriuță și Lobonț. Antrenorul nostru a improvizat cumva încă o formulă de joc, cu piesele pe care le-a mai găsit disponibile în vestiarul și chiar și prin infirmeria clubului. Dacă m-am uitat bine la exprimarea în teren, cred că Popovici și Tsoumou au jucat cu infiltrații (Tsoumou făcea, ca niciodate, economie la efort atunci când era vorba de pressing), iar pe bancă cred că Jazvic și Moreira nu erau nici ei la capacitate maximă. Chiar și așa, Miriuță a păstrat formula de joc din meciul precedent și a încercat să lege ceva pe baza ei. Nu era nimic spectaculos, doar ceva funcțional. De partea cealaltă însă, Lobonț mi s-a părut luat total din alt film. Cu piesele pe care le are la dispoziție la U Cluj, n-a reușit nimic. Nu a reușit să controleze deloc mijlocul, să aibă posesie și să ne destabilizeze nouă apărarea. Se știe că noi nu suntem o echipă de posesie, deci e cu atât mai uimitor cum un cuplu precum Florescu și Giurgiu nu au putut ține de minge și dirija jocul. Pe centru a fost zonă închisă pentru ei, ici-colo doar câte o zvâcnire a lui Goga, dar prea puțin și prea rar. Pe flancuri, au mai avut câteva momente în care au putut urca, dar orice centrau era respins la fix de Dandea. În jocul aerian, apărătorii Sibiului erau stăpâni. Iar peste toate, Lobonț a greșit masiv în defensivă, trădat și de erorile individuale ale jucătorilor săi. Miriuță a avut 2 idei, simple și clare: pasa lungă pe Tsoumou și pasa pe stânga, pentru Popovici. Asta a fost tactica noastră vreme de 90 de minute și în tot timpul acesta Lobonț nu a găsit răspuns. Tsoumou, așa neinspirat cum pare, și-a câștigat majoritatea duelurilor aeriene, băgând spaima în apărătorul ce-l marca, a fost un punct fix de care echipa noastră se putea agăța atunci când încerca să construiască ceva. Iar la mingile spre Popovici, mai toate ne aduceau auturi lângă careul lor, ne ajutau să urcăm, pentru că cel puțin Coman respingea mereu în afara jocului. Comparați deci asta: nicio idee clară de joc, față de două căi monotone dar bătucite prin care ai noștri urcau spre poarta adversă. Nu e nicio mirare că am avut mai multe ocazii decât clujenii. Și asta e cumva ciudat fiindcă, sincer, mie mi s-a părut că, în plan teoretic, noi am fi fost mai mulțumiți cu un 0-0 după meciul tur. Lobonț nu a știut să mute, nu a știut să găsească soluții, în vreme ce Miriuță a clădit încrederea echipei și apoi a și mutat foarte inspirat, mai ales la schimbarea Lendric – Antonov. Duelul antrenorilor a arătat cum un tehnician îți poate câștiga sau pierde un meci.    

O altă variabilă a fost factorul mental. Nu știu de ce, dar din declarații, din atmosfera ce domnea în jurul stadionului din Cluj, am avut impresia că ne-au tratat cumva de sus. Mi se părea că toată lumea e hiper-încrezătoare în șansele lui U de a câștiga, pe toate bannerele vedeai ”Promovăm!”, suporterii lor erau pregătiți să facă spectacol, să facă arena din Cluj să vibreze – ceea ce au și reușit, bravo lor! S-a creat ideea că U ar fi oarecum favorita barajului, mi s-a părut că ”studenții” erau foarte optimiști, poate prea optimiști. Am vrut deci să văd cum începe meciul: ai noștri calmi, din primele momente, cu pase în lateral și în spate, de siguranță, au gestionat foarte bine primele 20 de minute. Acolo au început să capete ascendentul moral, pentru că dacă U ar fi început într-un iureș ofensiv, atunci stadionul le-ar fi sporit exponențial moralul. Însă prin felul în care Hermannstadt a îmblânzit situația încă de la început, ne-am făcut drumul mult mai ușor. Am căpătat încredere că ne putem face jocul, am văzut că nu-s de speriat clujenii, ne-am acomodat cu presiunea tribunelor și chiar am avut câteva excelente ocazii de a marca. Practic ne-am demonstrat că se poate. Iar toată presiunea a trecut brusc pe umerii gazdelor. U a trebuit să-și dea seama că adversara din Sibiu îi ține piept, ba încă o mai și domină. Iar asta a fost probabil un mic șoc care i-a prăvălit din jilțul favoriților. Presiunea a fost pe ei pentru că trebuiau să ofere publicului numeros spectacolul și victoria pe care toți clujenii le credeau facile. Această variabilă a mentalului a fost hotărâtoare pentru soarta meciului, i-a așezat pe ai noștri mai bine în ghete și, fapt vizibil, ne-a făcut să câștigăm mult mai multe dueluri, mai ales cele fizice, din zona centrală. De fapt, în situații de 1 la 1 s-a văzut cine venea din prima ligă și cine din liga secundă. Dâlbea, Dandea, Mățel, Tsoumou, Dumitriu – toți au câștigat o mulțime de dueluri fizice sau de plasament.

În fine, o altă variabilă a fost, neapărat, șansa. De data asta totul ne-a mers așa cum ne-am dorit. Nu mă refer la faptul că victoria se datorează norocului, ci la faptul că am avut norocul să fim feriți de gafe individuale. Cu excepția unei mingi pierdute de Popovici în prima repriză, care s-a prăvălit apoi spre poarta noastră și poate trecând peste greșeala lui Petrescu din startul reprizei a doua, atunci când a căzut în fund în fața adversarului, în careul nostru, nu am notat alte erori mari individuale la nivelul jocului defensiv, de siguranță. Apărarea a funcționat ca un ceas, și-a câștigat tot mai multă încredere, de la o fază la alta. Dacă vreți să vedeți reversul medaliei, priviți la U Cluj, la erorile lor și la felul în care le-am dat golurile – ambele cu mari greșeli defensive. E destul să vorbim despre faptul că am avut 4 atingeri pentru 2 goluri: mai întâi șut excepțional al lui Petrescu, apoi la faza imediat următoare, o intercepție simultană cu o degajare a lui Antonov, o atingere Tsoumou, cât să treacă de portar și încă una ca s-o dea în poartă. Când vezi așa ceva, te mai poți supăra pe ratările lui Tsoumou? Până la urmă există un echilibru în toate: dacă bați de destule ori la poartă, aceasta se va deschide în cele din urmă.

Și pentru că trebuie să dau și niște coronițe după meciul de ieri, aș evidenția mai întâi linia de mijloc, Dâlbea și Dumitriu, dar apoi și pe Antonov. Poate n-ați văzut, dar la începutul celei de-a doua reprize, U Cluj urca mai curajos spre poarta noastră. Asta a ținut până la schimbarea lui Lendric (șters cam tot meciul) cu Antonov. Simultan, a fost urcat Dumitriu mai aproape Tsoumou și, dintr-o dată, am început să măcinăm. Antonov a închis foarte eficient și l-a ajutat și pe Dâlbea cu prospețimea celui venit de pe bancă, iar Dumitriu a găsit resurse incredibile de pasator (ca la ocazia lui Tsoumou, ce a precedat primul gol) sau de om care alerga după fiecare minge, fie pe centru, fie în flanc, spre stânga. O altă coroniță o țin pentru Dandea, deși nici Stoica n-ar fi chiar de neglijat. Totuși, Dandea are meritul de a fi fost magnetul ce captura fiecare centrare, ne-a făcut să stăm liniștiți în privința apărării. Și, tot pe lângă el, l-aș lăuda și pe Mățel, pentru câteva intervenții de ultim moment ce au închis total flancul drept. Adăugăm siguranța lui Stoica și a lui Căbuz la degajări și avem un angrenaj ce a arătat cu adevărat ca o echipă.

O singură problemă aș remarca, la felul în care executăm auturile. Avem foarte multe auturi în zona careului advers, urcăm cu toată echipa peste ei și aproape de fiecare dată când nu reușim să încheiem faza cu șut, contraatacul ne îngheață sângele în vine. Dâlbea urcă la marginea careului, el nu se poate replia rapid, oamenii de bandă sunt și ei urcați. Ar fi poate deștept să ținem la astfel de situații măcar încă un om mai retras, să nu stăm pe adversar precum la un corner. E o chestiune de organizare și de concentrare. De asta avem nevoie acum, pentru încă 90 de minute. Fiindcă, chiar dacă pare rezolvată calificarea, încă se mai pot întâmpla multe. U Cluj nu va veni la Sibiu resemnată ci va veni să recupereze. Și ați văzut cu toții, în meciul nostru cu Dunărea Călărași, ce forță poate avea o echipă ce vede că poate recupera. Să rămânem serioși și conectați la meci, nu e loc de complezență în vorbele astea. Avem acum barajul în mână și ar fi un dezastru să-l scăpăm printre degete.

Da, atmosfera a fost cu adevărat specială la Cluj, stadionul impresionant, probabil a fost cel mai tare show la care a participat echipa noastră în acest sezon. Păcat de incidente, păcat de acea parte a ultrașilor Clujului. Știu că mare parte a suporterilor clujeni sunt civilizați, trăiesc în spiritul autentic ”universitar”, dar din păcate petele și scandalul ies mereu în evidență peste civilizație. Cred că multor clujeni le-a fost rușine cu manifestările de ieri de pe stadion și cred că e cazul ca ei să admită faptul că au o problemă cu o categorie de ultrași și să-și ia măsurile disciplinare necesare. Nu e ceva nou, deja istoria incidentelor din Cluj e prea lungă, e de mai bine de 15 ani. Stadionul poate fi un loc al civilizației, al familiei și al bucuriei, nu al zecilor de petarde, fumigene, al scaunelor aruncate și al manifestărilor huliganice.

Acum ne întoarcem privirea spre Sibiu și spre șansa mare pe care ne-am construit-o la acest baraj. Încă un pic și putem spune că am scăpat de botezul focului în prima ligă. După acest sezon, poate vor învăța și urmăritorii fotbalului românesc cum se scrie corect ”Hermannstadt”. Cu doi ”n” și cu ”t” la final, da? Noi suntem ”Hermannstadt”, noi trebuie să arătăm de ce suntem în stare miercuri!

 

Albu

Lasă un răspuns